15 iunie 2010

Spre îngeri călător - comemorare

Aceste rânduri i le dedic cumnatului meu Neculai Milia, dispărut prea devreme dintre noi, la numai 53 de ani, în urma unei morţi fulgerătoare. Îmi este sufletul trist, de pierderea unei persoane dragi . Dar, mai mult pentru băieţelul său - Andrei, rămas orfan de tată, la numai 10 anişori. (elev în clasa a IV-a la Pufeşti). Într-o discuţie cu el, după sinistru, l-am întrebat: -Andrei, ce crezi că s-a întâmplat cu tata, tu ce simţi? El mi-a răspuns: -Nu ştiu, cred că de obosit ce era a adormit, iar acum nu poate să se mai trezească. Încă nu s-a odihnit suficient.
Pentru el, pentru Neculai, soţul surorii mele Maria, un ultim omagiu. Să te iubească Dumnezeu şi casă în ceruri să-ţi dea, alături de îngerii lui ! Odihneşte-te în pace!

Pe firul unei vieţi o clipă a trebuit
şi totul, azi…acum, s-a dus…s-a năruit.
Am părăsit palate şi voci şi lumea toată
pentru a fi ţărâna de lacrimi azi udată.
Şi ale vieţii valuri m-au prins de multe ori
m-au fericit o viaţă, mi-au dat apoi fiori,
m-au încântat copiii, pe care îi iubesc
le cer acum iertare…nu pot să mai trăiesc!
Iar ţie dulcea mea pereche, acum îţi cer iertare
că n-am putut să-ţi fiu…toiag şi…alinare.
Nu plângeţi voi, iubiţii mei tovarăşi,
ne-om întâlni, vom fi-mpreună iarăşi !
Aş vrea să-mi întâlnesc părinţii adoraţi,
aş vrea să fiu cu voi…vă rog, nu mă uitaţi!
La cap de-nchinăciune aprindeţi lumânări,
căci sufletu-mi vibrează de stigme şi dureri,
vă rog să nu mai plângeţi, căci eu nu am murit
în sufletele voastre…trăi-voi…fericit
şi amintirea vie a vieţii ce-am avut,
trăiesc acum prin voi şi clipa ce-am pierdut !
Nu-mi faceţi monumente căci eu nu vreau,
cu mine doar o vină, păcatele-mi le iau !
Acum am timp destul să ştiu cine sunt eu,
la masă chiar de vorbă să stau cu Dumnezeu,
să-mi ierte sufletul de om şi muritor de rând,
de-acum o veşnicie…să mă purtaţi…în gând.
Vă mulţumesc aşa cum pribegind pot face:
c-aţi fost acum cu mine, la ceasul cel de pace
c-aţi scăpărat toiagul şi mirele-aţi gătit
cu amintirea-n suflet…să plece fericit.
Vă mulţumesc din suflet, dragii mei,
Vă mulţumesc din suflet la toţi, că m-aţi iubit!

Gheorghe A. Stroia
Pufeşti -Vrancea, 14 iunie, 2010

3 comentarii:

  1. Da, e o realitate tristă - aceea că nu mai avem timp: râdem, glumim, zâmbim sau plângem, pentru ca în secunda următoare să alergăm printre stele, crezând că Dumnezeu ne va acorda un minut o audienţă, în care să-i putem vorbi. Credem...şi...atât !

    RăspundețiȘtergere
  2. Nimic nu e mai trist decât atunci când o parte din sufletul tău, sfărâmat şi aşa în mii de bucăţi se pierde pentru totdeauna. Trebuie să ne regăsim puterea de a reface din miile de cioburi un întreg pe care deşi ciuntit de durere şi remuşcări, să le putem numi mai departe suflet. Şi apoi timpul este cel care hotărăşte şi vindecă orice rană, dar păstrează veşnică orice cicatrice.
    Carpe diem, carpe diem !

    RăspundețiȘtergere
  3. Sincere condoleanţe! Din cer, probabil de acolo de unde vă priveşte, cred că eroul poemului tău este mândru că i s-au dedicat rândurile acestea frumoase şi pline de substanţă. Felicitări! Şi eu aş vrea ca la comemorare să pot avea un recviem scris de tine !
    Cu drag

    RăspundețiȘtergere