Se plânge timpul de durere, că-n zămisliri,
mărunte arătări de vise, pictate pe pânza unui univers
nebun, naşte-un copil, un om mărunt
ce-n faţa vieţii nu răspunde decât prin fapte
şi prin vorbe
Cine e omul? Cine e?
Un chip, o pasăre, un vis,
căci visul său, purtat adesea, e zarea ce nicicând
n-o prinde,
e-o amforă vicleană, purtând în ea furtună,
sau e-o cascadă…atârnată de urna timpului murdar?
Cine e omul? Cine e?
Un gând, o faptă, un destin,
din visul său cel împletit în flăcări vii
şi ameţitoare…din care ies din când în când…scântei,
sau focul stins…ce-i mut…pe veci?
Cine e omul? Cine e?
Un glas măiastru, un reproş, o scuză
ce nicicând nu dezvinovăţeşte,
e oare un păcat, un înger sau este…
Iadul ce prin degetele fine bate la porţi
de Rai închise?
Cine e omul? Cine e?
O filă într-o carte, o amintire, un buzunar
ce plin de bani, arată lumii…doar mândrie?
Cine e omul? Cine e?
Braţe întinse către prunci, pomi plini de rod
sau stirpe seci, deşert arid
ce fără apă se usucă…în moartea lor păşind?
E oare un altar ce închinat e către zei
se-aprinde de credinţă mută sau sângeros,
răzbunător, un val de stigme şi de tină?
E-o floare, un surâs, o stea
pe cerul vieţii curcubeu, pictat de îngeri
cu pensule muiate-n ochi, de Dumnezeu,
sau e-o capcană pentru timp…nemuritor
şi rece, ce către stele se îndreaptă-n zbor
să smulgă cerului lumina?
Cine e omul? Cine e?
Culcuş de vise, prinse-n palmă, firave licăriri
o aripă de fluture albastru
ce orizontul îl scrutează….împins de vânt
şi scufundat de ploaia…neştiinţei lui?
Cine e omul? Cine e?
E o statuie într-un muzeu, ca exponat de lux
sau în vitrine manechin, cu-o mână ruptă
şi părul încâlcit de-un vânzător…de vise?
E-o stradă, o potecă, o cărare…în
inima pădurii celei mari, sau munte
cu creştetele ninse de dorurile lui aprinse?
Cine e omul? Cine e?
Tu…omule…mă iartă…chiar nu ştiu,
căci nu mai ştiu sau n-am ştiut vreodată
nici cine sunt…sau cine-am fost cândva.
De unde mintea mea pribeagă să te-nţeleagă şi pe tine?
Tu, omule, cine eşti tu?
Gheorghe A. Stroia, din vol: "Cuvinte încătuşate", 2010
11 iulie 2010
02 iulie 2010
Un drum, o cale? ( Prologos )
Pe neîngrăditele cărări apuc,
fără să ştiu
şi fără ca să cer iertarea
drumului, de mine-întinat.
Mă-mpiedic în rostiri,
scap de ispite, dar sunt surprins
de-ale cuvintelor rostite amăgiri,
trăiri, iubiri…heraldice cadâne.
Îmi caut calea…
o zăresc ascunsă-ntr-un pietroi
pe care trebuie să-l port
chiar în spinare.
Merg şi resimt…resimt
cum şchiopătez, golit de umbrele
ce se întind să-mi devoreze calea.
Merg…încotro?
Ajung la o răscruce,
ce timpul nemilos o iartă
dar, mă supune iar la chin,
chin ce în calea aceea lungă
îmi va vorbi acum în şoaptă.
Şi mă ridic atunci
chiar…împotriva mea
şi lupt cu mine ca să ştiu:
de ce mi-e drumul la răscruce?
Mi-e drumul, praf neaşternut,
un drum, o reavănă…răscruce?
Lumina soarelui mă arde,
pe mine, umbra unui drum,
ce poartă-n vânt doar vorbe goale
cenuşă-n amforă şi poate scrum,
pe mine, firul de nisip
ce-şi caută în piatră suflul,
lângă cărarea… ca un drum
peste nelinişti şi…uitare.
Doar luna cu a ei visare,
orbiri peste al lumii nimb,
mă lasă-n pace, nu mă vede
căci drumul…i se pare fum,
iar pe cărarea nou zidită
încremenită într-un timp,
nu se zăresc cu aur poleite
pietre-cuvinte, aripi-gând.
Un drum, o cale, un amurg
peste priviri de şoapte goale
care să spună…oare ce?
Şi-n geana timpului hain,
ce smulge clipa cea fragilă,
pe drumul prăfuit de-un fum
să calc cu pasul meu…umil.
Mă-mpiedic, înainte să ajung
dar vreau acum să mă ridic…
calea-mi se aşterne peste mine
cu şerpuiri din glasu-i mut.
Sunt chiar acum o cale reavănă
şi prăfuită…metamorfoza unui drum !
Umilul drum în rugăciune,
Cu mâini de tină-n albul lut,
Ridică-n cerul de lumină
Un gând umil…ca un sărut.
Sărutul clopotului mare
Al unui sfânt locaş, tăcut,
Ce în eterul de cuvinte,
E limba-n clopotul cel surd.
Mă calcă tu, acum…cu milă,
tu, pelerinule, de vise-nmugurite,
ca şi în vis…prins la răscruce
să pot să fiu şi eu: un drum !
Gheorghe A. Stroia, din vol: "Omul retortă", 2010
fără să ştiu
şi fără ca să cer iertarea
drumului, de mine-întinat.
Mă-mpiedic în rostiri,
scap de ispite, dar sunt surprins
de-ale cuvintelor rostite amăgiri,
trăiri, iubiri…heraldice cadâne.
Îmi caut calea…
o zăresc ascunsă-ntr-un pietroi
pe care trebuie să-l port
chiar în spinare.
Merg şi resimt…resimt
cum şchiopătez, golit de umbrele
ce se întind să-mi devoreze calea.
Merg…încotro?
Ajung la o răscruce,
ce timpul nemilos o iartă
dar, mă supune iar la chin,
chin ce în calea aceea lungă
îmi va vorbi acum în şoaptă.
Şi mă ridic atunci
chiar…împotriva mea
şi lupt cu mine ca să ştiu:
de ce mi-e drumul la răscruce?
Mi-e drumul, praf neaşternut,
un drum, o reavănă…răscruce?
Lumina soarelui mă arde,
pe mine, umbra unui drum,
ce poartă-n vânt doar vorbe goale
cenuşă-n amforă şi poate scrum,
pe mine, firul de nisip
ce-şi caută în piatră suflul,
lângă cărarea… ca un drum
peste nelinişti şi…uitare.
Doar luna cu a ei visare,
orbiri peste al lumii nimb,
mă lasă-n pace, nu mă vede
căci drumul…i se pare fum,
iar pe cărarea nou zidită
încremenită într-un timp,
nu se zăresc cu aur poleite
pietre-cuvinte, aripi-gând.
Un drum, o cale, un amurg
peste priviri de şoapte goale
care să spună…oare ce?
Şi-n geana timpului hain,
ce smulge clipa cea fragilă,
pe drumul prăfuit de-un fum
să calc cu pasul meu…umil.
Mă-mpiedic, înainte să ajung
dar vreau acum să mă ridic…
calea-mi se aşterne peste mine
cu şerpuiri din glasu-i mut.
Sunt chiar acum o cale reavănă
şi prăfuită…metamorfoza unui drum !
Umilul drum în rugăciune,
Cu mâini de tină-n albul lut,
Ridică-n cerul de lumină
Un gând umil…ca un sărut.
Sărutul clopotului mare
Al unui sfânt locaş, tăcut,
Ce în eterul de cuvinte,
E limba-n clopotul cel surd.
Mă calcă tu, acum…cu milă,
tu, pelerinule, de vise-nmugurite,
ca şi în vis…prins la răscruce
să pot să fiu şi eu: un drum !
Gheorghe A. Stroia, din vol: "Omul retortă", 2010
30 iunie 2010
La Verdad ... ¿Es La Verdad? - Adevărul ... Este oare, adevărul?
La Verdad ... ¿Es La Verdad?
El rey había entrado en un estado de honda reflexión durante los últimos días. Estaba pensativo y ausente. Se hacía muchas preguntas, entre otras por qué los seres humanos no eran mejores. Sin poder resolver este último interrogante, pidió que trajeran a su presencia a un ermitaño que moraba en un bosque cercano y que llevaba años dedicado a la meditación, habiendo cobrado fama de sabio y ecuánime.
Sólo porque se lo exigieron, el eremita abandonó la inmensa paz del bosque.
—Señor, ¿qué deseas de mí? preguntó ante el meditabundo monarca.
—He oído hablar mucho de ti, dijo el rey. Sé que apenas hablas, que no gustas de honores ni placeres, que no haces diferencia entre un trozo de oro y uno de arcilla, pero todos dicen que eres un sabio.
—La gente dice, señor -repuso indiferente el ermitaño.
—A propósito de la gente quiero preguntarte -dijo el monarca-. ¿Cómo lograr que la gente sea mejor?
—Puedo decirte, señor -repuso el ermitaño-, que las leyes por sí mismas no bastan, en absoluto, para hacer mejor a la gente. El ser humano tiene que cultivar ciertas actitudes y practicar ciertos métodos para alcanzar la verdad de orden superior y la clara comprensión. Esa verdad de orden superior tiene, desde luego, muy poco que ver con la verdad ordinaria.
El rey se quedó dubitativo. Luego reaccionó para replicar:
—De lo que no hay duda, ermitaño, es de que yo, al menos, puedo lograr que la gente diga la verdad; al menos puedo conseguir que sean veraces.
El eremita sonrió levemente, pero nada dijo. Guardó un noble silencio.
El rey decidió establecer un patíbulo en el puente que servía de acceso a la ciudad. Un escuadrón a las órdenes de un capitán revisaba a todo aquel que entraba a la ciudad. Se hizo público lo siguiente: "Toda persona que quiera entrar en la ciudad será previamente interrogada. Si dice la verdad, podrá entrar. Si miente, será conducida al patíbulo y ahorcada".
Amanecía. El ermitaño, tras meditar toda la noche, se puso en marcha hacia la ciudad. Su amado bosque quedaba a sus espaldas. Caminaba con lentitud. Avanzó hacia el puente. El capitán se interpuso en su camino y le preguntó:
—¿Adónde vas?
—Voy camino de la horca para que podáis ahorcarme -repuso sereno el eremita.
El capitán aseveró:
—No lo creo.
—Pues bien, capitán, si he mentido, ahórcame.
—Pero si te ahorcamos por haber mentido -repuso el capitán-, habremos convertido en cierto lo que has dicho y, en ese caso, no te habremos ahorcado por mentir, sino por decir la verdad.
—Así es -afirmó el ermitaño- Ahora usted sabe lo que es la verdad... ¡Su verdad!
El Maestro dice: El aferramiento a los puntos de vista es una traba mental y un fuerte obstáculo en el viaje interior.
Adevărul ... Este oare, adevărul?
Regele intrase într-o stare de reflecţie profundă în ultimele zile. A fost asaltat de griji şi era foarte absent. Şi-a pus multe întrebări, inclusiv de ce fiinţele umane nu sunt şi nu pot deveni mai bune. Văzându-se în imposibilitatea de a-şi răspunde la această ultimă întrebare, a cerut să i se aducă un pustnic dintr-o pădure din apropiere, care de ani de zile se dedica meditaţiei, pentru care şi-a câştigat o reputaţie de înţelept şi de om drept. Doar pentru ca a cerut regele, pustnicul abandonă pacea imensă a pădurii.
— Doamne, ce vrei de la mine? l-a întrebat pustnicul pe monarhul gânditor.
— Am auzit multe despre tine , a declarat regele. Se spune că nu-ţi plac
onorurile, plăcerile şi că nu poţi face diferenţa între o bucată de aur şi o bucată de lut, dar toată lumea spune că eşti un înţelept.
—Oamenii spun, domnule, răspunse pustnicul indiferent.
—Vorbind de oameni, vreau să te întreb , a declarat monarhul. Cum putem să-i facem pe oameni mai buni?
—Pot să vă spun, domnule, răspunse sihastrul, că legile nu sunt suficiente pentru a face pe oameni mai buni. Fiinţa umană trebuie să cultive anumite atitudini şi practici, anumite metode pentru a ajunge la un nivel superior de cunoaştere a adevărului şi o mai clară înţelegere a acestuia. Pentru că adevărul este un lucru absolut, desigur, omul se confruntă mai mult cu adevărul obişnuit. Regele deja se îndoia de anumite lucruri. Apoi, a reacţionat la replică:
—Fără îndoială că eu nu pot obliga oamenii să spună adevărul dar, pot cel puţin să îl verific. Sihastrul zâmbi uşor, dar nu a spus nimic. Se aşternu o tăcere adâncă. Regele a decis să construiască spânzurători pe pasarela care servea drept acces în oraş. O escadrilă comandată de un căpitan îi verifica pe toţi cei care intrau în oraş. S-a dat de ştire publicului că: "Oricine vrea să intre în oraş va fi interogat înainte. Dacă spune adevărul, poate intra.. Daca minte, acesta va fi dus la spânzurătoare şi spânzurat."
Se iviră zorile. Pustnicul, după ce medită toată noaptea, a plecat spre oraş. Spre iubita sa pădure. Mergea încet spre pod. Căpitanul l-a întrebat:
—Unde te duci?
—Mă duc la spânzurătoare, aşa că puteţi sta liniştit ", a spus pustnicul.
Căpitanul a spus:
—Nu te cred.
—Ei bine, domnule căpitan, dacă am minţit, spânzură-mă.
—Dar dacă te-aş spânzura pentru minciună, a spus căpitanul, ne vom converti cu adevărat în ceea ce spui tu şi dacă ai spus adevărul, nu te-aş spânzura pentru că ai minţit, ci pentru că ai spus adevărul.
—Da , a spus pustnicul. Acum ştii ce este adevărul ... Adevărul tău!
Maestrul spuse apoi : staruinta părerilor este întotdeauna un blocaj mental şi o puternică piatră de încercare în călătoria noastră interioară.
Traducere Stroia Gheorghe
El rey había entrado en un estado de honda reflexión durante los últimos días. Estaba pensativo y ausente. Se hacía muchas preguntas, entre otras por qué los seres humanos no eran mejores. Sin poder resolver este último interrogante, pidió que trajeran a su presencia a un ermitaño que moraba en un bosque cercano y que llevaba años dedicado a la meditación, habiendo cobrado fama de sabio y ecuánime.
Sólo porque se lo exigieron, el eremita abandonó la inmensa paz del bosque.
—Señor, ¿qué deseas de mí? preguntó ante el meditabundo monarca.
—He oído hablar mucho de ti, dijo el rey. Sé que apenas hablas, que no gustas de honores ni placeres, que no haces diferencia entre un trozo de oro y uno de arcilla, pero todos dicen que eres un sabio.
—La gente dice, señor -repuso indiferente el ermitaño.
—A propósito de la gente quiero preguntarte -dijo el monarca-. ¿Cómo lograr que la gente sea mejor?
—Puedo decirte, señor -repuso el ermitaño-, que las leyes por sí mismas no bastan, en absoluto, para hacer mejor a la gente. El ser humano tiene que cultivar ciertas actitudes y practicar ciertos métodos para alcanzar la verdad de orden superior y la clara comprensión. Esa verdad de orden superior tiene, desde luego, muy poco que ver con la verdad ordinaria.
El rey se quedó dubitativo. Luego reaccionó para replicar:
—De lo que no hay duda, ermitaño, es de que yo, al menos, puedo lograr que la gente diga la verdad; al menos puedo conseguir que sean veraces.
El eremita sonrió levemente, pero nada dijo. Guardó un noble silencio.
El rey decidió establecer un patíbulo en el puente que servía de acceso a la ciudad. Un escuadrón a las órdenes de un capitán revisaba a todo aquel que entraba a la ciudad. Se hizo público lo siguiente: "Toda persona que quiera entrar en la ciudad será previamente interrogada. Si dice la verdad, podrá entrar. Si miente, será conducida al patíbulo y ahorcada".
Amanecía. El ermitaño, tras meditar toda la noche, se puso en marcha hacia la ciudad. Su amado bosque quedaba a sus espaldas. Caminaba con lentitud. Avanzó hacia el puente. El capitán se interpuso en su camino y le preguntó:
—¿Adónde vas?
—Voy camino de la horca para que podáis ahorcarme -repuso sereno el eremita.
El capitán aseveró:
—No lo creo.
—Pues bien, capitán, si he mentido, ahórcame.
—Pero si te ahorcamos por haber mentido -repuso el capitán-, habremos convertido en cierto lo que has dicho y, en ese caso, no te habremos ahorcado por mentir, sino por decir la verdad.
—Así es -afirmó el ermitaño- Ahora usted sabe lo que es la verdad... ¡Su verdad!
El Maestro dice: El aferramiento a los puntos de vista es una traba mental y un fuerte obstáculo en el viaje interior.
Adevărul ... Este oare, adevărul?
Regele intrase într-o stare de reflecţie profundă în ultimele zile. A fost asaltat de griji şi era foarte absent. Şi-a pus multe întrebări, inclusiv de ce fiinţele umane nu sunt şi nu pot deveni mai bune. Văzându-se în imposibilitatea de a-şi răspunde la această ultimă întrebare, a cerut să i se aducă un pustnic dintr-o pădure din apropiere, care de ani de zile se dedica meditaţiei, pentru care şi-a câştigat o reputaţie de înţelept şi de om drept. Doar pentru ca a cerut regele, pustnicul abandonă pacea imensă a pădurii.
— Doamne, ce vrei de la mine? l-a întrebat pustnicul pe monarhul gânditor.
— Am auzit multe despre tine , a declarat regele. Se spune că nu-ţi plac
onorurile, plăcerile şi că nu poţi face diferenţa între o bucată de aur şi o bucată de lut, dar toată lumea spune că eşti un înţelept.
—Oamenii spun, domnule, răspunse pustnicul indiferent.
—Vorbind de oameni, vreau să te întreb , a declarat monarhul. Cum putem să-i facem pe oameni mai buni?
—Pot să vă spun, domnule, răspunse sihastrul, că legile nu sunt suficiente pentru a face pe oameni mai buni. Fiinţa umană trebuie să cultive anumite atitudini şi practici, anumite metode pentru a ajunge la un nivel superior de cunoaştere a adevărului şi o mai clară înţelegere a acestuia. Pentru că adevărul este un lucru absolut, desigur, omul se confruntă mai mult cu adevărul obişnuit. Regele deja se îndoia de anumite lucruri. Apoi, a reacţionat la replică:
—Fără îndoială că eu nu pot obliga oamenii să spună adevărul dar, pot cel puţin să îl verific. Sihastrul zâmbi uşor, dar nu a spus nimic. Se aşternu o tăcere adâncă. Regele a decis să construiască spânzurători pe pasarela care servea drept acces în oraş. O escadrilă comandată de un căpitan îi verifica pe toţi cei care intrau în oraş. S-a dat de ştire publicului că: "Oricine vrea să intre în oraş va fi interogat înainte. Dacă spune adevărul, poate intra.. Daca minte, acesta va fi dus la spânzurătoare şi spânzurat."
Se iviră zorile. Pustnicul, după ce medită toată noaptea, a plecat spre oraş. Spre iubita sa pădure. Mergea încet spre pod. Căpitanul l-a întrebat:
—Unde te duci?
—Mă duc la spânzurătoare, aşa că puteţi sta liniştit ", a spus pustnicul.
Căpitanul a spus:
—Nu te cred.
—Ei bine, domnule căpitan, dacă am minţit, spânzură-mă.
—Dar dacă te-aş spânzura pentru minciună, a spus căpitanul, ne vom converti cu adevărat în ceea ce spui tu şi dacă ai spus adevărul, nu te-aş spânzura pentru că ai minţit, ci pentru că ai spus adevărul.
—Da , a spus pustnicul. Acum ştii ce este adevărul ... Adevărul tău!
Maestrul spuse apoi : staruinta părerilor este întotdeauna un blocaj mental şi o puternică piatră de încercare în călătoria noastră interioară.
Traducere Stroia Gheorghe
Prazer desagradável
Lúgubre, eu acho
com cada momento que passa,
retorcido do pensamentos
e obscenos sentimentos.
Através das veias córre cheio de prazer
concreto moldado
en misturador de infame tempo
escondido em um cremalheira
parecia pronto para puxar ...
Para puxar-me:
eu, grão de areia
um franzir de sobrancelha
carrancudo unaestethic,
eu, alma chemado em urna
De um sujo sonho.
Infame tempo
para em mim com balas
do árvores em flores brotando vazio
esvaziou do seu estilo – hostis,
gastando em sangue do querubim.
... Me sinto feliz ...
... Prazer desagradável.
Sinistră plăcere din "Omul retortă", 2010
Traducere în portugheză autorul: Stroia Gheorghe
com cada momento que passa,
retorcido do pensamentos
e obscenos sentimentos.
Através das veias córre cheio de prazer
concreto moldado
en misturador de infame tempo
escondido em um cremalheira
parecia pronto para puxar ...
Para puxar-me:
eu, grão de areia
um franzir de sobrancelha
carrancudo unaestethic,
eu, alma chemado em urna
De um sujo sonho.
Infame tempo
para em mim com balas
do árvores em flores brotando vazio
esvaziou do seu estilo – hostis,
gastando em sangue do querubim.
... Me sinto feliz ...
... Prazer desagradável.
Sinistră plăcere din "Omul retortă", 2010
Traducere în portugheză autorul: Stroia Gheorghe
28 iunie 2010
Să învăţăm să ne "hrănim" unii pe alţii de la Ionel Stroia
Un om pios stătea de vorbă cu Dumnezeu şi i-a spus:
- Doamne aş vrea să ştiu cum e Raiul şi cum e Iadul.
Dumnezeu l-a condus pe om către două uşi. A deschis una dintre uşi iar omul a privit înăuntru. În mijlocul încăperii se afla o mare masă rotundă. Pe masă se afla un vas mare cu tocană, care mirosea foarte bine şi care l-a facut pe om să îi lase gura apă. Oamenii care stăteau la masă erau slabi şi bolnăviciosi. Păreau a fi înfometaţi. Ţineau linguri cu mânere foarte lungi care le erau legate de braţe şi astfel puteau ajunge la vas pentru a le umple cu tocană; dar din cauza mânerelor mai lungi decât propriile mâini, nu puteau duce la gură lingurile pline.
Omul pios s-a înfiorat la vederea suferinţei lor. Atunci Dumnezeu a spus: "Acum ai văzut Iadul" Au mers apoi către cealaltă cameră şi au deschis uşa
"Este foarte simplu" a spus Dumnezeu. "Este nevoie însă de abilitate. Aceşti oameni sănătoşi au învăţat să se hrănească unul pe celălalt, în timp ce ceilalţi se gândeau doar la ei înşişi".
26 iunie 2010
Crezul fiecăruia - alegerea inspirată
Un batran indian statea impreuna cu nepotul sau si-l invata: "In viata fiecarui om se da o lupta formidabila - o lupta intre 2 lupi. Unul e rau, celalalt e bun. Cel rau intruchipeaza frica, mania, invidia, lacomia, autocompatimirea, aroganta, viclenia, resentimentele. Cel bun aduce bucuria, linistea, smerenia, increderea, darnicia, adevarul, blandetea si mila." Copilul priveste intrebator spre bunicul lui: "Si care dintre ei va invinge?" Bunicul ii raspunde: "Cel pe care il vei hrani!"
Gh. A. Stroia de la Mimo
Gh. A. Stroia de la Mimo
25 iunie 2010
L'arbre de moi -Copacul din mine
Je me sens les branches pleins
Par les remords des mes fruits,
Frustration qui soufflent cris
Par la voix oubliée de la tige.
La lumière souffle le crête
formé par les feuilles
qui tombent étonnant,
en passant par le ciel oublié,
murmure de sourire éthéré.
Obtenez-moi, toi - infini Ciel
crache-moi les joues vertes
jeté-moi une étoile dans les yeux,
leves-moi, giflant la figure,
reprise l’arbre de moi !
"Omul retortă", Traducere în franceză de Gh. A. Stroia
Par les remords des mes fruits,
Frustration qui soufflent cris
Par la voix oubliée de la tige.
La lumière souffle le crête
formé par les feuilles
qui tombent étonnant,
en passant par le ciel oublié,
murmure de sourire éthéré.
Obtenez-moi, toi - infini Ciel
crache-moi les joues vertes
jeté-moi une étoile dans les yeux,
leves-moi, giflant la figure,
reprise l’arbre de moi !
"Omul retortă", Traducere în franceză de Gh. A. Stroia
24 iunie 2010
Metamorphosis/Metamorfoză
METAMORPHOSIS
Slaves of the moment, flowing
Over feelings, experiences, loves
Yesterday, today or maybe tomorrow.
Life’s fatidical that flows
with hidden roaring by patience
the light, that whispers
to the eternal story, a calling,
stopped in a moment, to receive
butterfly wings, that grow:
vibrating, for just a moment.
METAMORFOZĂ
Sclavi ai clipei, curgând
Peste simţiri, trăiri, iubiri
Ieri, azi şi poate mâine.
Fatidicul vieţii ce curge
cu vuiet ascuns de răbdare,
lumina, ce-n glasuri şopteşte
eternei poveşti, o chemare,
oprită în loc, să primească,
aripi de fluturi, ce cresc:
vibrând, doar o clipă.
Gheorghe A. Stroia - "Metamorfice stări(poeme haiku)" /
Metamorphic states(haiku poems), 2010
Traducere în lb. eng. prof. Mihaela Bozanchi
Locul fiecaruia de M. Stroia
Pe drumul de lângă iaz,
Trei răţuşte supărate
Au dat de-un mare necaz:
Pe apă nu sunt lăsate.
-Cine oare nu ne lasă?
Întrebă răţuşca grasă.
-Ei, cum cine?
Răţoiul de la vecine.
Cică iazul tot e-al lui,
Nu dă voie nimănui.
Vrea să facă magazine
Cinema şi trei piscine.
Şi cu noi, cum mai rămâne?
N-avem bani, nici de o pâine
Nici alt iaz în apropiere
Cui să-i cerem o părere?
Să ne-nveţe ce să facem
Noi la avocat să mergem!
Şi aşa porniră toate
Discutând cam supărate,
Până când în drumul lor
Au întâlnit un alt izvor.
Apă rece, cristalină
Locul bun pentru odihnă.
Atunci ele s-au gândit
Şi repede s-au sfătuit,
Din cartea "Pe aripile copilariei", Braila, 2010
Trei răţuşte supărate
Au dat de-un mare necaz:
Pe apă nu sunt lăsate.
-Cine oare nu ne lasă?
Întrebă răţuşca grasă.
-Ei, cum cine?
Răţoiul de la vecine.
Cică iazul tot e-al lui,
Nu dă voie nimănui.
Vrea să facă magazine
Cinema şi trei piscine.
Şi cu noi, cum mai rămâne?
N-avem bani, nici de o pâine
Nici alt iaz în apropiere
Cui să-i cerem o părere?
Să ne-nveţe ce să facem
Noi la avocat să mergem!
Şi aşa porniră toate
Discutând cam supărate,
Până când în drumul lor
Au întâlnit un alt izvor.
Apă rece, cristalină
Locul bun pentru odihnă.
Atunci ele s-au gândit
Şi repede s-au sfătuit,
Că, loc e pentru fiecare,
În lumea asta aşa de mare!
Din cartea "Pe aripile copilariei", Braila, 2010
23 iunie 2010
Plouă-n amurg
Zac pe-un ponton, prelungire firavă
A unui colţ de cer
Ce plin de albastru vibrează
Color…prin aripi de fluturi.
Plouă mărunt, mă izbeşte în suflet
Ploaia ce curge ca vina deşartă,
Cu picurii grei - o rănită privire,
Căzută din cer ca o mană amară.
Stau singur pe-un gând,
Albastru…albastru,
Ce fulgeră tare din glasul măiastru
În gură c-o frunză adusă de vânt.
Pe-o bancă murdară, pe-un ponton, atârnat
De ceru-n amurg…eu,
Eu…dau din coadă
Şi mârâi mărunt…plin de albastru,
Pe colţul de bancă…străin şi murdar.
Eu, câinele cerului – negru şi alb,
Privirea-mi ca rază din cerul înalt
Coboară pe-o scară pe pontonul murdar,
Umbră celestă a unui suflet…hoinar.
Plouă mărunt, plouă-n…amurg.
Din cer pică frunze de aur – arame,
Ploaia mă toacă (eu - senin şi tăcut )
Plouă mărunt, plouă-n…amurg…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)