O, om ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui în scris sau grai,
De pilda ce la alţii dai,
Căci ea mereu, spre Iad, sau Rai,
Pe mulţi o să-i îndrume.
Ce grijă trebuie să pui
In viaţa ta, în toată,
Căci gândul care-l scrii sau spui,
S-a dus, în veci nu-l mai aduni
Şi vei culege rodul lui,
Ori viu, ori mort, odată.
Ai spus o vorba, vorba ta,
Mergând din gură-n gură,
Va-nveseli sau va-ntrista
Va curăţi sau va-ntina,
Rodind sămânţa pusă-n ea
De dragoste sau ură.
Scrii un cuvânt: cuvântul scris,
Rămâne-n urmă drum deschis
Spre-ocară sau spre slavă.
Ai spus un cântec,
Versul tău, rămâne după tine,
Îndemn spre bine, sau spre rău,
Spre curăţie , sau desfrâu,
Lăsând în inimi rodul său,
De har sau de ruşine.
Arăţi o cale, Calea ta
În urma ta nu piere,
E calea bună, sau e rea
Va prăbuşi, sau va-ntina,
Vor merge suflete pe ea,
La pace, sau durere.
Trăieşti o viaţă, viaţa ta
E una, numai una
Oricum ar fi, tu nu uita,
Cum ţi-o trăieşti, vei câştiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna.
O, om ce mari răspunderi ai!
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus prin scris, sau grai,
Sau laşi, prin pilda care-o dai,
Pe, mulţi, pe mulţi, spre Iad sau Rai,
Mereu o să-i îndrume.
Deci nu uita : Fi credincios!
Cu grijă şi cu teamă
Să laşi în inimi luminos
Un semn, un gând, un drum frumos,
Căci pentru toate, neîndoios,
Odată, vei da seama!
Unii spun că această poezie ar fi a lui Traian Dorz (Oastea Domnului). Din punctul meu de vedere vă las să descoperiţi adevărurile simplu rostite, dar fără de moarte.
Se afișează postările cu eticheta POEZIE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta POEZIE. Afișați toate postările
20 noiembrie 2010
19 august 2010
O, Doamne al versului sublim !
Se-adună literele ca nişte soldaţi de aramă
În cuvintele grupate, ca nişte păsări
De noapte - oarbe, dar lucide:
Să se înşire pe aţa, plină de mărgele
A unui vers, cioplit dintr-un surâs.
Se naşte, plângând sau râzând,
Respirând prin porii universului său ludic,
Cântând din corzile unui suflet,
Se naşte câte…un poem.
Unul dintre ele, trăieşte, trăieşte
Şi respiră prin mantia timpului o gură de ozon,
Sfidând cu priviri lungi şi încremenite
Pe micii săi prieteni şchiopi, surzi sau muţi.
Altul trăieşte-n spaimă şi teroare,
Inspirând fricile şi temerile, atârnate de el
Ca contragreutăţi ale unei maşini infernale
Ce-l apasă cu putere peste sufletul de sticlă.
Un altul loveşte cu pumnii săi mari
Şi trage cu arcuri săgeţi otrăvite,
Bucurându-şi versurile cu suferinţa
Celor orăviţi, cu bună-ştiinţă.
Alt poem se-ntinde
Se-ntinde,
Cu burta la soare
Într-un hamac tropical
Aşteptându-şi cockteilul
şi dansând: hula, hula !
nici nu-i pasă de alţii
nici pe sine se ştie
căci a ieşit îmbrăcat în fir de argint,
dintr-o cutie.
Un alt poem zideşte
Şi ziduri îşi înalţă
Printre genuni de vremi:
O catedrală, cu vitralii
În care fumul sacru de tămâie
Te-ndeamnă să te rogi:
—O, Doamne-al versului sublim,
Păzeşte sub aripile-ţi solare
Pe toţi copiii tăi, ce-n glasul lor
Poartă ofrande, sânge şi tămâie!
O, Doamne-al simţului profund,
Zideşte din cuvinte-n al lor suflet
Câte-un castel sau un palat
Înconjurat de o pădure-a muzei!
O, Doamne-al poeţilor martiri
Nu-i schingiui şi nici nu-i defăima
Şi nici de roata jertfei nu-i lega
ci lasă-i vii, te rog, nu îi uita !
Şi-atunci din slava lui mărită,
O lume de aripi de serafimi iubiţi,
Domnul versului sublim va coborî
În sufletul cel veşnic chinuit
Şi va striga, cu glas de slovă:
—Să se-adune literele ca nişte soldaţi de aramă
În cuvintele grupate, ca nişte păsări
De noapte - oarbe, dar lucide:
Să se înşire pe aţa, plină de mărgele
A unui vers, cioplit dintr-un fior !
Să se nască, plângând sau râzând,
Respirând prin porii universului său ludic,
Cântând din corzile unui suflet,
Să se nască, doar câte…un poem!
Stroia A. Gheorghe
Adjud, august, 2010
În cuvintele grupate, ca nişte păsări
De noapte - oarbe, dar lucide:
Să se înşire pe aţa, plină de mărgele
A unui vers, cioplit dintr-un surâs.
Se naşte, plângând sau râzând,
Respirând prin porii universului său ludic,
Cântând din corzile unui suflet,
Se naşte câte…un poem.
Unul dintre ele, trăieşte, trăieşte
Şi respiră prin mantia timpului o gură de ozon,
Sfidând cu priviri lungi şi încremenite
Pe micii săi prieteni şchiopi, surzi sau muţi.
Altul trăieşte-n spaimă şi teroare,
Inspirând fricile şi temerile, atârnate de el
Ca contragreutăţi ale unei maşini infernale
Ce-l apasă cu putere peste sufletul de sticlă.
Un altul loveşte cu pumnii săi mari
Şi trage cu arcuri săgeţi otrăvite,
Bucurându-şi versurile cu suferinţa
Celor orăviţi, cu bună-ştiinţă.
Alt poem se-ntinde
Se-ntinde,
Cu burta la soare
Într-un hamac tropical
Aşteptându-şi cockteilul
şi dansând: hula, hula !
nici nu-i pasă de alţii
nici pe sine se ştie
căci a ieşit îmbrăcat în fir de argint,
dintr-o cutie.
Un alt poem zideşte
Şi ziduri îşi înalţă
Printre genuni de vremi:
O catedrală, cu vitralii
În care fumul sacru de tămâie
Te-ndeamnă să te rogi:
—O, Doamne-al versului sublim,
Păzeşte sub aripile-ţi solare
Pe toţi copiii tăi, ce-n glasul lor
Poartă ofrande, sânge şi tămâie!
O, Doamne-al simţului profund,
Zideşte din cuvinte-n al lor suflet
Câte-un castel sau un palat
Înconjurat de o pădure-a muzei!
O, Doamne-al poeţilor martiri
Nu-i schingiui şi nici nu-i defăima
Şi nici de roata jertfei nu-i lega
ci lasă-i vii, te rog, nu îi uita !
Şi-atunci din slava lui mărită,
O lume de aripi de serafimi iubiţi,
Domnul versului sublim va coborî
În sufletul cel veşnic chinuit
Şi va striga, cu glas de slovă:
—Să se-adune literele ca nişte soldaţi de aramă
În cuvintele grupate, ca nişte păsări
De noapte - oarbe, dar lucide:
Să se înşire pe aţa, plină de mărgele
A unui vers, cioplit dintr-un fior !
Să se nască, plângând sau râzând,
Respirând prin porii universului său ludic,
Cântând din corzile unui suflet,
Să se nască, doar câte…un poem!
Stroia A. Gheorghe
Adjud, august, 2010
03 august 2010
Ciclicitate
Din firul de grăunte, născut în chinuri multe
cu faţa spre lumină, un prunc astral născut
muşcă…
din firele vieţii, nenuntite
şi îşi adapă setea cu miezul Lunii fiert.
Suge la piept de aureolă
şi se hrăneşte cu aripile visului creol,
trimis din zările albastre spre irisul lui gol
şi transformat în epopee…în epopeea unei vieţi.
Apoi culege rând de rând:
o floare, un surâs şi un suspin
îl împleteşte cu iubiri şi amăgiri,
îl coase în trei iţe de-un suflet rătăcit,
ce-şi caută culoarea în teiul înflorit.
Adună norii-n palme şi freamătă a vânt,
furtună e pe mare…pe marea cea din gând,
amesteacă păcatul în valuri înspumate,
cu inocenţa florii, bolnavă de culoare,
se scaldă-apoi în gânduri, se-neacă iar în mare.
Urăşte şi iubeşte, admiră şi reneagă,
zideşte şi dărâmă…la porţile de suflet
o lume…într-o clipă. Şi apoi…
Din firul de grăunte, născut în chinuri multe
cu faţa spre lumină, un prunc astral născut
muşcă…
din firele vieţii, nenuntite
şi îşi adapă setea cu miezul Lunii fiert.
cu faţa spre lumină, un prunc astral născut
muşcă…
din firele vieţii, nenuntite
şi îşi adapă setea cu miezul Lunii fiert.
Suge la piept de aureolă
şi se hrăneşte cu aripile visului creol,
trimis din zările albastre spre irisul lui gol
şi transformat în epopee…în epopeea unei vieţi.
Apoi culege rând de rând:
o floare, un surâs şi un suspin
îl împleteşte cu iubiri şi amăgiri,
îl coase în trei iţe de-un suflet rătăcit,
ce-şi caută culoarea în teiul înflorit.
Adună norii-n palme şi freamătă a vânt,
furtună e pe mare…pe marea cea din gând,
amesteacă păcatul în valuri înspumate,
cu inocenţa florii, bolnavă de culoare,
se scaldă-apoi în gânduri, se-neacă iar în mare.
Urăşte şi iubeşte, admiră şi reneagă,
zideşte şi dărâmă…la porţile de suflet
o lume…într-o clipă. Şi apoi…
Din firul de grăunte, născut în chinuri multe
cu faţa spre lumină, un prunc astral născut
muşcă…
din firele vieţii, nenuntite
şi îşi adapă setea cu miezul Lunii fiert.
02 august 2010
Iubesc...viaţa
Iubesc viaţa, prin milioanele de pori,
amestec într-o urnă de lut şi praf stelar,
iar suflet căpătând de la stăpânul
ce lin domneşte ieri…azi…mâine,
doar peste întruparea din Cuvânt.
Iubesc un fir de iarbă
şi-al său crud-verde,
căci eu nu pot…să-i spun
cum trebuie să crească; ştie.
Iubesc şi adierea fină a aripilor lui Eol,
ce îmi aduce dinspre zări culoarea
cerului…albastru, străbătut de nori.
Iubesc şi floarea pomului înalt,
ce se preschimbă-n rodul lui bogat,
visând la verdele din frunză,
sculptată de-o măiastră mână.
Iubesc surâsul lin al mamei,
pântec ce zămisleşte focul vieţii
ce-o pârjoleşte cu năpaste, griji
şi-o înfierează cu cuvinte aspru aruncate,
iubesc şi lira dintr-un suflet
ce pribegeşte în călătorii astrale.
Iubesc şi ochii tăi celeşti,
ce din privirea lor îmi împrumută,
iubesc chipul iubitei voluptuos
cu gene lungi ce mătură azi cerul,
iubesc privirea ei retortă
căzută dintr-un vis…în adorare mută.
Iubesc vlăstarul ce din mine creşte
şi-mi dă, în fiecare dimineaţă lină,
câte-un sărut pe suflet…şi m-alintă.
Iubesc privirea frunzei că mă crede
când spun că verdele-i e unic,
culoarea magică a vieţii ,
adusă dintr-o altă lume…din absint.
Iubesc firavul fir de apă de izvor
ce creşte şi-adapă râul, cel ce se revarsă
şi-apoi în fluviu se preface şi în mare,
purtând pe aripile sale adesea dor şi suferinţă.
Iubesc pe omul cel curat…ce-n gând şi faptă
e eroul…unei generaţii, apoi e preschimbat în mit
şi capătă putere de titan…şi de legendă.
Iubesc cuvântul…ce se scurge fin,
brodat, cu broderii de mare artă,
de-un satir…
ce-n cântul lui încurcă şi descurcă iţe…
şi chiar de-aruncă stigme…e aplaudat.
Iubesc culoare firii omeneşti
adesea pur, nedefinitul…amalgam,
un roşu - violet, amestec de vioară
şi bocet jalnic…scârţâit de scripcă,
Iubesc tot ce înseamnă viaţă
şi bun şi rău…căci totul e visare
desprinsă dintre-ale florilor petale.
Dar ce e viaţa? Un şirag de fapte şi poveşti?
O-nlănţuire de iubiri şi amăgiri?
E lanţul nesfârşit de stări, emoţii amalgam,
sau e covorul crud al ierbii pe care calc
adesea-nfumurat şi plin de mine?
Mă-ntreb: ea…viaţa…mă iubeşte?
Pe mine…al ei copil…pribeag,
etern nedumerit, mereu întrebător?
Pe mine, grăuntele de praf…adesea
aruncat şi dipersat de-un gând?
Pe mine, veşnic călător între aripi de frământări
ce nu-şi găseşte locul, nici nu-l cată,
dar îl visează noaptea-n somn,
şi-n adiere şi în faptă?
Mă-ntreb: ea…viaţa…mă iubeşte?
sau mai doreşte…a mai fi,
printre secunde răzvrătite,
mirate clipe într-un mirat amurg?
Nu vreau să îmi răspund…nu vreau !
Vreau…viaţă, doar să te iubesc!
şi am motive ca s-o fac…o mie.
Stai! Poate-un milion...
Nu, mult mai multe, ştiu şi cred:
mi-e dragă viaţa…o ador !
E bunul meu…cel mai de preţ,
atât mai am….mai mult nu vreau să am,
puţinul ei ce mă iubeşte
spune atât de multe…
Eu…viaţă…jur că te iubesc!
16 iulie 2010
Cine moare? de Pablo Neruda
Moare câte puţin cine se transformă în sclavul
obişnuinţei, urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.
Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" in locul unui
vârtej de emoţii, acele emoţii care învaţă ochii
să strălucească, oftatul să surâdă şi care eliberează
sentimentele inimii.
Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţa să nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.
Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea;
cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă si
detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frica să nu se facă de râs şi
cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.
Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că
"a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o trăim...
Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale
Dacă va fi să furi, fură o sărutare
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi asta în fiecare zi...
obişnuinţei, urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.
Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" in locul unui
vârtej de emoţii, acele emoţii care învaţă ochii
să strălucească, oftatul să surâdă şi care eliberează
sentimentele inimii.
Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţa să nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.
Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea;
cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă si
detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frica să nu se facă de râs şi
cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.
Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că
"a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o trăim...
Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale
Dacă va fi să furi, fură o sărutare
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi asta în fiecare zi...
11 iulie 2010
Tu, omule, cine eşti tu?
Se plânge timpul de durere, că-n zămisliri,
mărunte arătări de vise, pictate pe pânza unui univers
nebun, naşte-un copil, un om mărunt
ce-n faţa vieţii nu răspunde decât prin fapte
şi prin vorbe
Cine e omul? Cine e?
Un chip, o pasăre, un vis,
căci visul său, purtat adesea, e zarea ce nicicând
n-o prinde,
e-o amforă vicleană, purtând în ea furtună,
sau e-o cascadă…atârnată de urna timpului murdar?
Cine e omul? Cine e?
Un gând, o faptă, un destin,
din visul său cel împletit în flăcări vii
şi ameţitoare…din care ies din când în când…scântei,
sau focul stins…ce-i mut…pe veci?
Cine e omul? Cine e?
Un glas măiastru, un reproş, o scuză
ce nicicând nu dezvinovăţeşte,
e oare un păcat, un înger sau este…
Iadul ce prin degetele fine bate la porţi
de Rai închise?
Cine e omul? Cine e?
O filă într-o carte, o amintire, un buzunar
ce plin de bani, arată lumii…doar mândrie?
Cine e omul? Cine e?
Braţe întinse către prunci, pomi plini de rod
sau stirpe seci, deşert arid
ce fără apă se usucă…în moartea lor păşind?
E oare un altar ce închinat e către zei
se-aprinde de credinţă mută sau sângeros,
răzbunător, un val de stigme şi de tină?
E-o floare, un surâs, o stea
pe cerul vieţii curcubeu, pictat de îngeri
cu pensule muiate-n ochi, de Dumnezeu,
sau e-o capcană pentru timp…nemuritor
şi rece, ce către stele se îndreaptă-n zbor
să smulgă cerului lumina?
Cine e omul? Cine e?
Culcuş de vise, prinse-n palmă, firave licăriri
o aripă de fluture albastru
ce orizontul îl scrutează….împins de vânt
şi scufundat de ploaia…neştiinţei lui?
Cine e omul? Cine e?
E o statuie într-un muzeu, ca exponat de lux
sau în vitrine manechin, cu-o mână ruptă
şi părul încâlcit de-un vânzător…de vise?
E-o stradă, o potecă, o cărare…în
inima pădurii celei mari, sau munte
cu creştetele ninse de dorurile lui aprinse?
Cine e omul? Cine e?
Tu…omule…mă iartă…chiar nu ştiu,
căci nu mai ştiu sau n-am ştiut vreodată
nici cine sunt…sau cine-am fost cândva.
De unde mintea mea pribeagă să te-nţeleagă şi pe tine?
Tu, omule, cine eşti tu?
Gheorghe A. Stroia, din vol: "Cuvinte încătuşate", 2010
mărunte arătări de vise, pictate pe pânza unui univers
nebun, naşte-un copil, un om mărunt
ce-n faţa vieţii nu răspunde decât prin fapte
şi prin vorbe
Cine e omul? Cine e?
Un chip, o pasăre, un vis,
căci visul său, purtat adesea, e zarea ce nicicând
n-o prinde,
e-o amforă vicleană, purtând în ea furtună,
sau e-o cascadă…atârnată de urna timpului murdar?
Cine e omul? Cine e?
Un gând, o faptă, un destin,
din visul său cel împletit în flăcări vii
şi ameţitoare…din care ies din când în când…scântei,
sau focul stins…ce-i mut…pe veci?
Cine e omul? Cine e?
Un glas măiastru, un reproş, o scuză
ce nicicând nu dezvinovăţeşte,
e oare un păcat, un înger sau este…
Iadul ce prin degetele fine bate la porţi
de Rai închise?
Cine e omul? Cine e?
O filă într-o carte, o amintire, un buzunar
ce plin de bani, arată lumii…doar mândrie?
Cine e omul? Cine e?
Braţe întinse către prunci, pomi plini de rod
sau stirpe seci, deşert arid
ce fără apă se usucă…în moartea lor păşind?
E oare un altar ce închinat e către zei
se-aprinde de credinţă mută sau sângeros,
răzbunător, un val de stigme şi de tină?
E-o floare, un surâs, o stea
pe cerul vieţii curcubeu, pictat de îngeri
cu pensule muiate-n ochi, de Dumnezeu,
sau e-o capcană pentru timp…nemuritor
şi rece, ce către stele se îndreaptă-n zbor
să smulgă cerului lumina?
Cine e omul? Cine e?
Culcuş de vise, prinse-n palmă, firave licăriri
o aripă de fluture albastru
ce orizontul îl scrutează….împins de vânt
şi scufundat de ploaia…neştiinţei lui?
Cine e omul? Cine e?
E o statuie într-un muzeu, ca exponat de lux
sau în vitrine manechin, cu-o mână ruptă
şi părul încâlcit de-un vânzător…de vise?
E-o stradă, o potecă, o cărare…în
inima pădurii celei mari, sau munte
cu creştetele ninse de dorurile lui aprinse?
Cine e omul? Cine e?
Tu…omule…mă iartă…chiar nu ştiu,
căci nu mai ştiu sau n-am ştiut vreodată
nici cine sunt…sau cine-am fost cândva.
De unde mintea mea pribeagă să te-nţeleagă şi pe tine?
Tu, omule, cine eşti tu?
Gheorghe A. Stroia, din vol: "Cuvinte încătuşate", 2010
02 iulie 2010
Un drum, o cale? ( Prologos )
Pe neîngrăditele cărări apuc,
fără să ştiu
şi fără ca să cer iertarea
drumului, de mine-întinat.
Mă-mpiedic în rostiri,
scap de ispite, dar sunt surprins
de-ale cuvintelor rostite amăgiri,
trăiri, iubiri…heraldice cadâne.
Îmi caut calea…
o zăresc ascunsă-ntr-un pietroi
pe care trebuie să-l port
chiar în spinare.
Merg şi resimt…resimt
cum şchiopătez, golit de umbrele
ce se întind să-mi devoreze calea.
Merg…încotro?
Ajung la o răscruce,
ce timpul nemilos o iartă
dar, mă supune iar la chin,
chin ce în calea aceea lungă
îmi va vorbi acum în şoaptă.
Şi mă ridic atunci
chiar…împotriva mea
şi lupt cu mine ca să ştiu:
de ce mi-e drumul la răscruce?
Mi-e drumul, praf neaşternut,
un drum, o reavănă…răscruce?
Lumina soarelui mă arde,
pe mine, umbra unui drum,
ce poartă-n vânt doar vorbe goale
cenuşă-n amforă şi poate scrum,
pe mine, firul de nisip
ce-şi caută în piatră suflul,
lângă cărarea… ca un drum
peste nelinişti şi…uitare.
Doar luna cu a ei visare,
orbiri peste al lumii nimb,
mă lasă-n pace, nu mă vede
căci drumul…i se pare fum,
iar pe cărarea nou zidită
încremenită într-un timp,
nu se zăresc cu aur poleite
pietre-cuvinte, aripi-gând.
Un drum, o cale, un amurg
peste priviri de şoapte goale
care să spună…oare ce?
Şi-n geana timpului hain,
ce smulge clipa cea fragilă,
pe drumul prăfuit de-un fum
să calc cu pasul meu…umil.
Mă-mpiedic, înainte să ajung
dar vreau acum să mă ridic…
calea-mi se aşterne peste mine
cu şerpuiri din glasu-i mut.
Sunt chiar acum o cale reavănă
şi prăfuită…metamorfoza unui drum !
Umilul drum în rugăciune,
Cu mâini de tină-n albul lut,
Ridică-n cerul de lumină
Un gând umil…ca un sărut.
Sărutul clopotului mare
Al unui sfânt locaş, tăcut,
Ce în eterul de cuvinte,
E limba-n clopotul cel surd.
Mă calcă tu, acum…cu milă,
tu, pelerinule, de vise-nmugurite,
ca şi în vis…prins la răscruce
să pot să fiu şi eu: un drum !
Gheorghe A. Stroia, din vol: "Omul retortă", 2010
fără să ştiu
şi fără ca să cer iertarea
drumului, de mine-întinat.
Mă-mpiedic în rostiri,
scap de ispite, dar sunt surprins
de-ale cuvintelor rostite amăgiri,
trăiri, iubiri…heraldice cadâne.
Îmi caut calea…
o zăresc ascunsă-ntr-un pietroi
pe care trebuie să-l port
chiar în spinare.
Merg şi resimt…resimt
cum şchiopătez, golit de umbrele
ce se întind să-mi devoreze calea.
Merg…încotro?
Ajung la o răscruce,
ce timpul nemilos o iartă
dar, mă supune iar la chin,
chin ce în calea aceea lungă
îmi va vorbi acum în şoaptă.
Şi mă ridic atunci
chiar…împotriva mea
şi lupt cu mine ca să ştiu:
de ce mi-e drumul la răscruce?
Mi-e drumul, praf neaşternut,
un drum, o reavănă…răscruce?
Lumina soarelui mă arde,
pe mine, umbra unui drum,
ce poartă-n vânt doar vorbe goale
cenuşă-n amforă şi poate scrum,
pe mine, firul de nisip
ce-şi caută în piatră suflul,
lângă cărarea… ca un drum
peste nelinişti şi…uitare.
Doar luna cu a ei visare,
orbiri peste al lumii nimb,
mă lasă-n pace, nu mă vede
căci drumul…i se pare fum,
iar pe cărarea nou zidită
încremenită într-un timp,
nu se zăresc cu aur poleite
pietre-cuvinte, aripi-gând.
Un drum, o cale, un amurg
peste priviri de şoapte goale
care să spună…oare ce?
Şi-n geana timpului hain,
ce smulge clipa cea fragilă,
pe drumul prăfuit de-un fum
să calc cu pasul meu…umil.
Mă-mpiedic, înainte să ajung
dar vreau acum să mă ridic…
calea-mi se aşterne peste mine
cu şerpuiri din glasu-i mut.
Sunt chiar acum o cale reavănă
şi prăfuită…metamorfoza unui drum !
Umilul drum în rugăciune,
Cu mâini de tină-n albul lut,
Ridică-n cerul de lumină
Un gând umil…ca un sărut.
Sărutul clopotului mare
Al unui sfânt locaş, tăcut,
Ce în eterul de cuvinte,
E limba-n clopotul cel surd.
Mă calcă tu, acum…cu milă,
tu, pelerinule, de vise-nmugurite,
ca şi în vis…prins la răscruce
să pot să fiu şi eu: un drum !
Gheorghe A. Stroia, din vol: "Omul retortă", 2010
30 iunie 2010
Prazer desagradável
Lúgubre, eu acho
com cada momento que passa,
retorcido do pensamentos
e obscenos sentimentos.
Através das veias córre cheio de prazer
concreto moldado
en misturador de infame tempo
escondido em um cremalheira
parecia pronto para puxar ...
Para puxar-me:
eu, grão de areia
um franzir de sobrancelha
carrancudo unaestethic,
eu, alma chemado em urna
De um sujo sonho.
Infame tempo
para em mim com balas
do árvores em flores brotando vazio
esvaziou do seu estilo – hostis,
gastando em sangue do querubim.
... Me sinto feliz ...
... Prazer desagradável.
Sinistră plăcere din "Omul retortă", 2010
Traducere în portugheză autorul: Stroia Gheorghe
com cada momento que passa,
retorcido do pensamentos
e obscenos sentimentos.
Através das veias córre cheio de prazer
concreto moldado
en misturador de infame tempo
escondido em um cremalheira
parecia pronto para puxar ...
Para puxar-me:
eu, grão de areia
um franzir de sobrancelha
carrancudo unaestethic,
eu, alma chemado em urna
De um sujo sonho.
Infame tempo
para em mim com balas
do árvores em flores brotando vazio
esvaziou do seu estilo – hostis,
gastando em sangue do querubim.
... Me sinto feliz ...
... Prazer desagradável.
Sinistră plăcere din "Omul retortă", 2010
Traducere în portugheză autorul: Stroia Gheorghe
25 iunie 2010
L'arbre de moi -Copacul din mine
Je me sens les branches pleins
Par les remords des mes fruits,
Frustration qui soufflent cris
Par la voix oubliée de la tige.
La lumière souffle le crête
formé par les feuilles
qui tombent étonnant,
en passant par le ciel oublié,
murmure de sourire éthéré.
Obtenez-moi, toi - infini Ciel
crache-moi les joues vertes
jeté-moi une étoile dans les yeux,
leves-moi, giflant la figure,
reprise l’arbre de moi !
"Omul retortă", Traducere în franceză de Gh. A. Stroia
Par les remords des mes fruits,
Frustration qui soufflent cris
Par la voix oubliée de la tige.
La lumière souffle le crête
formé par les feuilles
qui tombent étonnant,
en passant par le ciel oublié,
murmure de sourire éthéré.
Obtenez-moi, toi - infini Ciel
crache-moi les joues vertes
jeté-moi une étoile dans les yeux,
leves-moi, giflant la figure,
reprise l’arbre de moi !
"Omul retortă", Traducere în franceză de Gh. A. Stroia
24 iunie 2010
Metamorphosis/Metamorfoză
METAMORPHOSIS
Slaves of the moment, flowing
Over feelings, experiences, loves
Yesterday, today or maybe tomorrow.
Life’s fatidical that flows
with hidden roaring by patience
the light, that whispers
to the eternal story, a calling,
stopped in a moment, to receive
butterfly wings, that grow:
vibrating, for just a moment.
METAMORFOZĂ
Sclavi ai clipei, curgând
Peste simţiri, trăiri, iubiri
Ieri, azi şi poate mâine.
Fatidicul vieţii ce curge
cu vuiet ascuns de răbdare,
lumina, ce-n glasuri şopteşte
eternei poveşti, o chemare,
oprită în loc, să primească,
aripi de fluturi, ce cresc:
vibrând, doar o clipă.
Gheorghe A. Stroia - "Metamorfice stări(poeme haiku)" /
Metamorphic states(haiku poems), 2010
Traducere în lb. eng. prof. Mihaela Bozanchi
Locul fiecaruia de M. Stroia
Pe drumul de lângă iaz,
Trei răţuşte supărate
Au dat de-un mare necaz:
Pe apă nu sunt lăsate.
-Cine oare nu ne lasă?
Întrebă răţuşca grasă.
-Ei, cum cine?
Răţoiul de la vecine.
Cică iazul tot e-al lui,
Nu dă voie nimănui.
Vrea să facă magazine
Cinema şi trei piscine.
Şi cu noi, cum mai rămâne?
N-avem bani, nici de o pâine
Nici alt iaz în apropiere
Cui să-i cerem o părere?
Să ne-nveţe ce să facem
Noi la avocat să mergem!
Şi aşa porniră toate
Discutând cam supărate,
Până când în drumul lor
Au întâlnit un alt izvor.
Apă rece, cristalină
Locul bun pentru odihnă.
Atunci ele s-au gândit
Şi repede s-au sfătuit,
Din cartea "Pe aripile copilariei", Braila, 2010
Trei răţuşte supărate
Au dat de-un mare necaz:
Pe apă nu sunt lăsate.
-Cine oare nu ne lasă?
Întrebă răţuşca grasă.
-Ei, cum cine?
Răţoiul de la vecine.
Cică iazul tot e-al lui,
Nu dă voie nimănui.
Vrea să facă magazine
Cinema şi trei piscine.
Şi cu noi, cum mai rămâne?
N-avem bani, nici de o pâine
Nici alt iaz în apropiere
Cui să-i cerem o părere?
Să ne-nveţe ce să facem
Noi la avocat să mergem!
Şi aşa porniră toate
Discutând cam supărate,
Până când în drumul lor
Au întâlnit un alt izvor.
Apă rece, cristalină
Locul bun pentru odihnă.
Atunci ele s-au gândit
Şi repede s-au sfătuit,
Că, loc e pentru fiecare,
În lumea asta aşa de mare!
Din cartea "Pe aripile copilariei", Braila, 2010
23 iunie 2010
Plouă-n amurg
Zac pe-un ponton, prelungire firavă
A unui colţ de cer
Ce plin de albastru vibrează
Color…prin aripi de fluturi.
Plouă mărunt, mă izbeşte în suflet
Ploaia ce curge ca vina deşartă,
Cu picurii grei - o rănită privire,
Căzută din cer ca o mană amară.
Stau singur pe-un gând,
Albastru…albastru,
Ce fulgeră tare din glasul măiastru
În gură c-o frunză adusă de vânt.
Pe-o bancă murdară, pe-un ponton, atârnat
De ceru-n amurg…eu,
Eu…dau din coadă
Şi mârâi mărunt…plin de albastru,
Pe colţul de bancă…străin şi murdar.
Eu, câinele cerului – negru şi alb,
Privirea-mi ca rază din cerul înalt
Coboară pe-o scară pe pontonul murdar,
Umbră celestă a unui suflet…hoinar.
Plouă mărunt, plouă-n…amurg.
Din cer pică frunze de aur – arame,
Ploaia mă toacă (eu - senin şi tăcut )
Plouă mărunt, plouă-n…amurg…
05 iunie 2010
Blestemul Şarpelui
La început s-a zămislit, prin fine adulmecări
ale păcatului originar, spre Eva lui Adam,
scăpând din gura lui vrăjită, o ploaie de cuvinte
făcute ca să îndoiască…lucrarea cea cerească.
A insistat prin timp apoi să se mai târîie
şi printre oameni el culcuş de somn şi-a făurit
ca şarpele din vis, spre omul cel…smintit.
S-a-nfipt adânc – al mărului păcat
şi curge târâit prin sângele de om,
căzut în bezna ochilor goliţi de timp.
Ne blestemă şi azi, în pasu-i nuanţat,
prin glasu-i învechit şi cam viclean,
ne-ademeneşte şi apoi ne-acuză
ne scuipă sufletele cu venin
şi nu ne-acceptă nici măcar o scuză.
Dar, el, un şarpe blestemat,
blestemul lui-milenii purtătoare
nu are griji, prin gânduri semizeu
umblă cu jalnic târâit de şarpe,
adesea stigmă sufletului meu.
Să fii blestem – tu – şarpe, solzi încercănaţi
iar înghiţit să fii şi tu, înfometat
de-un alt viclean, alt…Şarpe, blestemat !
"Omul...retortă", Brăila, 2010
04 iunie 2010
De ce atâta...fericire?
Suprema clipă furibundă,
ademenită într-o mare de simţire,
prin valurile siderate purtată-n ochi de o privire,adâncă licărire mută de stele ce se sparg pe-o geană
şi zdrobitoare de putere, preface-n stele orice rană:
De ce atâta fericire?
Suprema clipă furibundă,
uitată-n chip de piatră mută - ca un trovant uimit
cu rădăcinile – închipuiri de lume vie,
purtată-n visul lustruit de-al clipei argintiu sărut
sărut de foc, cu buze arse pe marginea unei comete:
De ce atâta fericire?
Suprema clipă furibună,
Suprema clipă furibună,
vibrând de cerurile albe, atinsă de năluci şi iele,
încremenită la porţi înălbăstrite doar de suflet,
parcă prinsă şi atârnată în fine colorate piuneze
ce floarea ei o mută-n lacrimi de durere.De ce, de ce atâta fericire?
03 iunie 2010
Prefaţă unui suflet
Din albia de timp, săpată în stânca unei lacrimi,
se naşte sufletul de om - azi - chinuit de întrebări,fadicice mirări ale unui timp, pe care nu-l mai înţelege.
El, ce se crede semizeu, va trebui cu capul pe pământ
să se coboare şi să-şi înfigă aripile într-o piatră
să nu mai zboare şi să nu se mai înalţe.
El, umbră şi întuneric, amestecuri de oarbe lumi
încremenite pe retine şi dăruite unui om,
el, conul ce se-nvârte printre cuvintele-i ce-s mute,strigări din timpul sărăcit de strălucire.
Da, pentru el cufund peniţa în lacrima curată
şi-i stropesc sufletul cu o aiasmă - plutire
a sfinţeniei astrale - printre telurice simţiri.
Da, lui, pribeagului ce printre lumi de suflet
vibrează şi călătoreşte, umilului îi scriu
Prefaţa sufletului său. Prefaţă...unui suflet.
Din vol. de poeme: ''Omul...retortă''
29 mai 2010
Sinistră...plăcere
cu fiecare clipă ce trece,
contorsionat de gânduri
şi obscene simţiri.
Prin vine îmi curg pline de plăcere
betoanele turnate
din betonierele timpului
cel mârşav,
ascuns în cremaliera unei ţevi,
pregătit parcă să tragă…
Să tragă în mine:
eu, bobul de nisip,
o încruntare de sprânceană
inestetic ridicată,
eu, cel incinerat în urna
unui vis murdar.
Timpul cel mârşav
trage cu gloanţele pline
de înmuguriţi copaci...
cu flori deşarte, golite de stil,
purtate în sânge de heruvim.
Plăcere…simt…
sinistră…plăcere.
Din volumul de versuri: "Omul retortă", Ed. Sf. Ierarh Nicolae, Brăila, 2010
E umbra ta - de GHS
E umbra ta ce mă-nfioară,
Cu dulce scâncet, de vioară.
E umbra ta, cu pasu-i mut,
Vibrând, în pas de nou tumult.
E umbra ta, cu mersu-i fin,
Ce cântă-n glas de serafim.
E umbra ta, lucind a stele,
În pasu-i fin, jucat de iele.
E umbra ta, ce-i apă vie,
Firava-ţi floare de pe ie.
E umbra ta, ce strigă: stai!
Al timpului ce nu-l mai ai.
Pelerin, la porţile...eului
Când cunoşti a lumii vină,
Cu peniţa-nsângerată,
Simţi că-n suflet ai lumină:
Mii de voci le simţi pe dată.
Te apasă mult prea tare:
Vina lumii celei vechi,
Mii de stele călătoare-ţi
Cântă imnuri la urechi.
Mii de clipe se comprimă:
Într-o mare de tumult,
Vântul bate, însufleţeşte
Timpul, ce acum ascult.
Toată bolta selenară:
Se aprinde pe-o aripă,
Starea, ce se vrea plenară
E un înger fără clipă.
Iar lumina ta de suflet:
Scânteie ca o făclie,
Gândurile, ce în umblet,
Scriu cu fir pe mândră ie.
Munţii cei înalţi şi rari,
Se-ascund în conştiinţă,
Vin pe lacrimile mari,
Să ne umble prin fiinţă.
Marea, cea cu valuri multe
Şi cu spuma-i sidefată,
Vântul poate să asculte
Şi să stea pe sân de fată.
Dar când stările te-aduc:
Simţi protestul către tot,
Te trezeşti din somn năuc
Şi să strigi lumii: nu pot!
Astăzi vin în astă cale:
Iar pe foaia colorată,
Scriu a vină şi a jale,
Cu peniţa-nsângerată.
De nu pot să cred că-i bine
Să inspir aroma vieţii,
Vreau să moară azi în mine
Turlele ce-s glas cetăţii.
De nu pot să cânt culorii
Versului ce-o-nsufleţeşte,
Glasului ce-i sting fiorii:
Doamne, azi mă amuţeşte!
De nu pot s-aduc lumină
Sufletelor pribegite,
Astăzi, fir firav de tină
Să rămână-ncremenite.
Cu peniţa-nsângerată,
Simţi că-n suflet ai lumină:
Mii de voci le simţi pe dată.
Te apasă mult prea tare:
Vina lumii celei vechi,
Mii de stele călătoare-ţi
Cântă imnuri la urechi.
Mii de clipe se comprimă:
Într-o mare de tumult,
Vântul bate, însufleţeşte
Timpul, ce acum ascult.
Toată bolta selenară:
Se aprinde pe-o aripă,
Starea, ce se vrea plenară
E un înger fără clipă.
Iar lumina ta de suflet:
Scânteie ca o făclie,
Gândurile, ce în umblet,
Scriu cu fir pe mândră ie.
Munţii cei înalţi şi rari,
Se-ascund în conştiinţă,
Vin pe lacrimile mari,
Să ne umble prin fiinţă.
Marea, cea cu valuri multe
Şi cu spuma-i sidefată,
Vântul poate să asculte
Şi să stea pe sân de fată.
Dar când stările te-aduc:
Simţi protestul către tot,
Te trezeşti din somn năuc
Şi să strigi lumii: nu pot!
Astăzi vin în astă cale:
Iar pe foaia colorată,
Scriu a vină şi a jale,
Cu peniţa-nsângerată.
De nu pot să cred că-i bine
Să inspir aroma vieţii,
Vreau să moară azi în mine
Turlele ce-s glas cetăţii.
De nu pot să cânt culorii
Versului ce-o-nsufleţeşte,
Glasului ce-i sting fiorii:
Doamne, azi mă amuţeşte!
De nu pot s-aduc lumină
Sufletelor pribegite,
Astăzi, fir firav de tină
Să rămână-ncremenite.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)