PLOCON LA EMINESCU de Traian Vasilcău - Moldova

Ghenar colindă lumea pe coame mari de cai,
Rog liniștea superbă să ne asculte slova :
" --Primește-ne ploconul, de-aici, bade Mihai,
Că cimitirul Bellu departe-i de Moldova".
----------------------------------------
Cine vorbi și unde e tipul de neom,
Ce ne-a tot spus taclale și cine le-o socoate,
Că nu e just, că steaua ce are chip de domn
E steaua Eminescu, cea mai fără de moarte?..
----------------------------------------
Uitați-vă preabine, cînd stele-n noapte pier,
Mari gentilomi de seamă, fără de-a limbii haină,
Luceafărul răsare nu la poruncă-n cer,
Se vede și străluce dacă-l privești în taină.
----------------------------------------
Cît de săraci în veacul acesta umilit
Ne-am fi trăit destinul zadarnic, pămîntescu,
Fără cuvîntul magic pentru vecii sortit,
Fără lumina care se cheamă Eminescu?!
---------------------------------------
Un tren în noapte pleacă din gara Chișinău
Spre București, spre halta numită România.
Ah, cum îmi vine, Doamne, s-alerg din urmă, zău,
Să nu îmi stea în cale nici straja, nici solia.
---------------------------------------
" Sunt două țări ", vă place să spuneți îndesat,
" E Chișinău un centru și altu-i București!",
Gîndiți-vă mai bine, lucizi oameni de stat,
E-o țară Eminescu, n-avem doi Eminești!
----------------------------------------
Noi toți născuți aice, femei, copii, bărbați,
Suntem copiii simpli ai lui Mihai, ca roua.
Cît fi-va Eminescu și dorul de Carpați,
Atît vom fi pe lume și-atît va fi Moldova!
---------------------------------------
Priviți mai bine , demoni, și-ai clipei vechi martiri,
La-acest picior de țară, străbun și sfînt, firescu,
La oamenii ce poartă drept candelă-n priviri
Luceafărul veciei numită Eminescu.
-----------------------------------
Deschideți poarta largă din aste două părți
Să treacă tot poporul, blajin, cu mic și mare,
La Ștefan -Voievodul--stăpîn peste cetăți,
La Eminescu--steaua de grai, nemuritoare.
-------------------------------------------
Stăpîni peste morminte, stăpîni peste statui,
Horind această boltă, și clară, și albastră,
Să-i rezervăm un scaun , măcar de ziua lui,
Să-i rezervăm un scaun, măcar , la masa noastră.
------------------------------------------------
Ghenar colindă lumea pe coame mari de cai,
Rog liniștea superbă să ne asculte slova:
"--Primește-ne ploconul, de-aici, bade Mihai,
Că cimitirul Bellu departe-i de Moldova".

Traianus (pseudonimul lui Traian Vasilcău) este un foarte bine cunoscut poet român din Republica Moldova, militant pentru Reunire! Este președintele Societății Culturale „Pasărea Phoenix” din Chișinău.

ANCA BULGARU Un artist unic

,

Născută la Iaşi şi absolventă a Şcolii de Artă din acelaşi oraş (la clasa prof. pictor Ioan Ginju şi prof. pictor Ghiţă Leonard), Anca Bulgaru a avut privilegiul de a se naşte într-o urbe cu o susţinută activitate artistică şi de a participa la numeroase expoziţii colective, care au şi consacrat-o în mediul cultural ieşean şi i-au adus şi multe premii. „Crescută”, având ca model operele unor mari pictori precum: Grigorescu, Baba, Lautrec sau Dali, Constable sau Renoir, Hatmanu de la Iaşi sau celebrii pictori ruşi, Anca Bulgaru are onestitatea de a recunoaşte şi opera unor valoroşi pictori contemporani, dintre care amintim de: Eduard Sandu, Doru Deliu, David Croitoru, Gheorghe Barbu, Ciprian Stratulat, Andrei Brănişteanu, Dorin Lehaci. Întrebată despre stilul artistic în care şi-ar putea încadra pictura, Anca Bulgaru a răspuns: „În general îmi place să cred că sunt realistă şi în viaţă şi în lucrările mele şi tocmai de aceea nu-mi fac iluzii că pot reprezenta prin tablourile mele un stil anume. Ca orice îndrăgostit de culoare, iubesc impresionismul numai că visele sunt mai greu de pus in culoare....Încerc să redau în pânzele mele, cu modestele mele puteri, ”frumosul” care mă fascinează şi pe lângă care se trece adesea cu pas prea grăbit. Cred că este de datoria mea să slujesc acest vis alături de cei care au aceleaşi preocupări, indiferent că o fac ca amatori sau ca profesionişti consacraţi.” (Tablouri de Vis). Ca omagiu adus oraşului său natal, pictoriţa expune permanent la „Galeriile Top Art” din Iaşi, acolo unde uneori este „colecţionată”, alteori „cumpărată”.

Extras din Cronica de arta - Gheorghe A. Stroia: "Anca Bulgaru - Îngemănarea sclipirilor divine ale unui destin, pus în slujba artei" -

Dumnezeu de Cristian Petru Bălan (Chicago, USA)

Dumnezeu este ca un megacomputer uriaş, întins în tot universul,
al cărui infinit - deci cosmosul însuşi - este inclus cu totul în Fiinţa Lui!
Şi - pentru că nu -I putem înţelege nici complexitatea, nici tainele, nici măreţia -
El S-a proiectat anatomic la noi, aici, pe Terra,
la nivelul miniperceperii noastre materiale,
luând forma Omului Iisus, Salvatorul Suprem
Şi Portalul Divin al mântuirii pe veci, prin propria - I jertfă...
El - Imensul Creator,
El - Imensa Energie Explozivă a cosmosului,
El - Superinfinitul, Puterea Puterilor,
Veşnicia Veşniciilor,
S-a concentrat cu umilinţă într-un Punct viu,
într-un Om, aparent simplu,
deşi, fiind ubicuu, rămâne, simultan, în tot universul nesfârşit!
De acolo, El ne-a trimis îngerii Lui întru ajutor,
spre a ne apăra de răzbunarea îngerilor trădători.
Poate că, metaforic vorbind,
galaxiile şi metagalaxiile infinite sunt condensatori cosmici,
stelele un fel de tranzistori, iar oamenii - scânteioare de-o clipă,
care încearcă să imite timid strălucirea stelelor.
Poate... Dar cine ştie?...
Privit în infraroşu, Dumnezeu pare a fi vizibil
în dungile infraroşii din spectrul luminii;
Privit în ultraviolet, credem că este vizibil în dungile ultraviolete
Şi-n mozaicul de cărţi, icoane, inscripţii, cruci şi statui
din bisericile de pretutindeni...
Dar să nu ne pripim cu definiţiile, cu simbolurile naive
Şi cu presupunerile hazardate,
căci veşnic va rămâne ceva neclar şi neînţeles de mintea noastră.
Vom şti mai multe - Dincolo...
Răbdare şi pioasă închinăciune!
Deocamdată, aici,
claritatea Lui se gradează în raport
cu opacitatea şi ne-opacitatea gândirii noastre,
şi cu latitudinea ori longitudinea zonelor religioase de pe mapamond:
La Vatican şi Ierusalim, prezenţa I Se simte puternic
prin sunetul clopotelor, prin Zidul Plângerii, prin misse şi liturghii luminoase;
la Mecca - prin bolidul venit din cer şi venerat în Kaaba cea neagră.
În alte milioane de biserici, sinagogi şi moschei,
este perceput prin rugăciuni şi nesfârşite îngenunchieri.
Dar cel mai clar şi mai clar, Dumnezeu este simţit
cu sufletul fiecăruia din cei ce cred în El,
din cei ce -L caută, I Se-nchină şi -L iubesc.
Căci ei Îl văd, Îl simt, Îl adoră şi -I cunosc
măreţia, iubirea, bunătatea, puterea şi sfinţenia.
Ei Îl văd pretutindeni: în frumuseţea florilor, în verdele ierbii, în zborul fluturilor,
în cântecul păsărilor, în gunguritul pruncilor, în seninul cerului,
în vuietul mărilor şi-al oceanelor, în toate splendorile naturii;
în strălucirea soarelui, a lunii, a stelelor,
a aurorelor polare,
dar şi în forţa uraganelor,
a furiilor mărilor şi oceanelor,
a cutremurelor, a tunetelor şi trăsnetelor ce ne lovesc,
şi a numeroase alte pedepse, căci toate, toate acestea vin din mâna Lui,
fiindcă El ne vorbeşte prin parfumul şi coloritul florilor, prin razele lunii şi razele soarelui, prin forma norilor,
prin ivirea zorilor şi farmecul amurgurilor,
prin orice tunet şi trăsnet! Doar priviţi şi ascultaţi...
Oriunde I se simte prezenţa! Îndrăzniţi să -L căutaţi!
Mulţi întind lăcrimând braţele spre cer Să-I proslăvească măreţia,
să-I implore superputerea, frumuseţea şi bunătatea infinită,
să-I atingă radiaţiile invizibile şi să-I capteze uriaşa lumină totală...
Atunci ei se simt mângâiaţi de valul cald al curenţilor binecuvântării de sus
care le dă fiori întăritori prin tot trupul, luminându-le cugetul şi sufletul,
căci El este al vieţii măreţ fondator,
Creatorul nostru, Părintele nostru!
El - înţelepciunea supremă, bucurie, exaltare,
senină, bunătate, beatitudine, ordine, jertfă...
El - Entitatea prezentă în orice punct al universului;
El - dreptatea răsădirii prin suflet,
cale făcându-şi, dar şi inimile incendiindu-le,
El - Genialitatea creatoare,
El - foamea şi setea de Adevăr şi de pace,
El - fondatorul tuturor prevăzutelor şi neprevăzutelor,
El - marele Judecător al judecăţilor noastre,
El - Soarele ce se aprinde în oameni, făcându-i mici sori,
El - Pâinea veşnic neprihănită şi veşnic hrănitoare, Purtătorul nostru de grijă,
El - Izvorul nesecat de apă vie,
El - Infinitul, Eternitatea copleşitoare ce ne conferă şi nouă un infinit glorios sau nu,
O eternitate adâncă!
Mai mult ce să-I cerem? Slăvit să-I fie Numele Lui!
Puţinul ce-l înţelegem e mult dacă vrem să-nţelegem
Şi de aceea am putea fără frică să răspundem:
Mai degrabă noi nu existăm decât ca El să nu existe!
Dar puţini vor avea curajul nebun să rostească aceste cuvinte măreţe...
EL EXISTÃ, INTRAEXISTÃ ȘI SUPRAEXISTÃ!
(Indiferent că vrei tu sau că nu vrei aşa ceva,
Indiferent dacă-ţi convine sau nu;
Oricum, suntem total depăşiţi
de această uriaşă Lege a Nerelativităţii Universale!)
În loc să vă îndoiţi şi să comentaţi acest imens Adevăr, mai bine tăceţi!
Mai bine tăceţi!
Este imperativ să tăceţi şi să vă descoperiţi
când Îi rostiţi Numele rugându-vă Lui...
Astfel ne vom apropia de marea taină a dumnezeirii,
Astfel tainele ni se dezleagă, pe rând -
Şi atunci El va pătrunde încet, încet în noi, în cugetul nostru, în adâncul din noi,
în adâncul adâncului nostru -
Până ce-l va lumina şi limpezi de toate impurităţile,
până ce-l va sfinţi,
absorbindu-ne cu totul în El,
contopindu-ne cu El...

O, OM! de Sf. Ioan Hozevitul de la Neamţ (1913-1960)

O, om ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui în scris sau grai,
De pilda ce la alţii dai,
Căci ea mereu, spre Iad, sau Rai,
Pe mulţi o să-i îndrume.
Ce grijă trebuie să pui
In viaţa ta, în toată,
Căci gândul care-l scrii sau spui,
S-a dus, în veci nu-l mai aduni
Şi vei culege rodul lui,
Ori viu, ori mort, odată.
Ai spus o vorba, vorba ta,
Mergând din gură-n gură,
Va-nveseli sau va-ntrista
Va curăţi sau va-ntina,
Rodind sămânţa pusă-n ea
De dragoste sau ură.
Scrii un cuvânt: cuvântul scris,
Rămâne-n urmă drum deschis
Spre-ocară sau spre slavă.
Ai spus un cântec,
Versul tău, rămâne după tine,
Îndemn spre bine, sau spre rău,
Spre curăţie , sau desfrâu,
Lăsând în inimi rodul său,
De har sau de ruşine.
Arăţi o cale, Calea ta
În urma ta nu piere,
E calea bună, sau e rea
Va prăbuşi, sau va-ntina,
Vor merge suflete pe ea,
La pace, sau durere.
Trăieşti o viaţă, viaţa ta
E una, numai una
Oricum ar fi, tu nu uita,
Cum ţi-o trăieşti, vei câştiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna.
O, om ce mari răspunderi ai!
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus prin scris, sau grai,
Sau laşi, prin pilda care-o dai,
Pe, mulţi, pe mulţi, spre Iad sau Rai,
Mereu o să-i îndrume.
Deci nu uita : Fi credincios!
Cu grijă şi cu teamă
Să laşi în inimi luminos
Un semn, un gând, un drum frumos,
Căci pentru toate, neîndoios,
Odată, vei da seama!

Unii spun că această poezie ar fi a lui Traian Dorz (Oastea Domnului). Din punctul meu de vedere vă las să descoperiţi adevărurile simplu rostite, dar fără de moarte.

O, Doamne al versului sublim !

Se-adună literele ca nişte soldaţi de aramă
În cuvintele grupate, ca nişte păsări
De noapte - oarbe, dar lucide:
Să se înşire pe aţa, plină de mărgele
A unui vers, cioplit dintr-un surâs.
Se naşte, plângând sau râzând,
Respirând prin porii universului său ludic,
Cântând din corzile unui suflet,
Se naşte câte…un poem.
Unul dintre ele, trăieşte, trăieşte
Şi respiră prin mantia timpului o gură de ozon,
Sfidând cu priviri lungi şi încremenite
Pe micii săi prieteni şchiopi, surzi sau muţi.
Altul trăieşte-n spaimă şi teroare,
Inspirând fricile şi temerile, atârnate de el
Ca contragreutăţi ale unei maşini infernale
Ce-l apasă cu putere peste sufletul de sticlă.
Un altul loveşte cu pumnii săi mari
Şi trage cu arcuri săgeţi otrăvite,
Bucurându-şi versurile cu suferinţa
Celor orăviţi, cu bună-ştiinţă.
Alt poem se-ntinde
Se-ntinde,
Cu burta la soare
Într-un hamac tropical
Aşteptându-şi cockteilul
şi dansând: hula, hula !
nici nu-i pasă de alţii
nici pe sine se ştie
căci a ieşit îmbrăcat în fir de argint,
dintr-o cutie.
Un alt poem zideşte
Şi ziduri îşi înalţă
Printre genuni de vremi:
O catedrală, cu vitralii
În care fumul sacru de tămâie
Te-ndeamnă să te rogi:
—O, Doamne-al versului sublim,
Păzeşte sub aripile-ţi solare
Pe toţi copiii tăi, ce-n glasul lor
Poartă ofrande, sânge şi tămâie!
O, Doamne-al simţului profund,
Zideşte din cuvinte-n al lor suflet
Câte-un castel sau un palat
Înconjurat de o pădure-a muzei!
O, Doamne-al poeţilor martiri
Nu-i schingiui şi nici nu-i defăima
Şi nici de roata jertfei nu-i lega
ci lasă-i vii, te rog, nu îi uita !
Şi-atunci din slava lui mărită,
O lume de aripi de serafimi iubiţi,
Domnul versului sublim va coborî
În sufletul cel veşnic chinuit
Şi va striga, cu glas de slovă:
—Să se-adune literele ca nişte soldaţi de aramă
În cuvintele grupate, ca nişte păsări
De noapte - oarbe, dar lucide:
Să se înşire pe aţa, plină de mărgele
A unui vers, cioplit dintr-un fior !
Să se nască, plângând sau râzând,
Respirând prin porii universului său ludic,
Cântând din corzile unui suflet,
Să se nască, doar câte…un poem!

Stroia A. Gheorghe
Adjud, august, 2010

Scrieri...la cheremul bloggerilor - critici "virtuoase"

Ca un trăitor al secolului XXI, este imposibil să nu fii „acaparat” de modalitatea facilă şi la îndemâna oricui de a obţine nişte informaţii, pe anumite domenii de interes. Căutam deunăzi, printre sutele de site-uri „literare”, gen „fabrici” de literatură, o lectură atractivă şi interesantă pentru o după-amiază de week-end. Recunosc că am găsit pe multe dintre ele scrieri ale unor tineri talentaţi , mai mult sau mai puţini amatori în ale poeziei, care încearcă să ţină pasul cu tendinţele acesteia, cu schimbările de stare şi de percepţie în primul rând al cititorului de poezie. Tineri valoroşi, al căror nume ar fi important de adus în discuţie, în opoziţie cu cele lipsite de importanţă, ale celor care-şi dau cu „părerea”, vis-à-vis de respectivele scrieri. Am fost surprins să regăsesc aceeaşi lume, plină de hiene şi şacali – o imagine omniprezentă în peisajul literar-artistic, politic, economic şi social al României zilelor noastre. Al unor ”nume”, care să înfiereze, fără nici o urmă de bun simţ, oameni, care cu bună credinţă (dar, de o naivitate cum rar mai poţi întâlni) cad în plasa unei reclame, bine ticluite, de a-şi posta pe diferite site-uri strădania muncii lor, nobile de altfel.
Pe astfel de site-uri, care în umbra unor nume pompoase, dar lipsite de consistenţă, se ascund o ceată de „bloggeri”, retardaţi şi deloc amuzanţi, care postează la un anumit articol, comentarii, care mai de care. Vă avertizez că asemenea comentarii, nu au nici cea mai mică legătură cu textul în sine, ci mai mult cu dorinţa animalică de a-şi satisface setea de penibil, de ridicol, de care nici măcar ei nu-şi dau seama. Iată câteva exemple: “hai sa stam cu talpile in apa rece si capul sub servet deasupra oalei cu decoct de napalm my dear vic, vrei???” / “Mucigel frumushel – pantelimonu’, rahovelu’ si dudeshtiu’ meu se’ntamplau pin’ ‘985-’986 avant le letre shi ‘nainte de simplicis parthes – asha ca las’o mai moale cu retorta mânaerelii.” / “aoaleu ce speed pe baiatul asta vladragoi da se vede difrenta de clasa ca de la ursuletz la seria 6 cum comenteqaza si limbajul cool sigur p sine” / “mi place că staţi cu degetul la tâmplă ca poeţii, dar şi mai mult îmi place surtucul din piele de dragon de pă dumneavoastră.” / “nu-s badaran (mereu), dar unele persoane (extrem de diafane) au nevoie de cate un branci, altfel raman in agonie(.ro) toata viata. unii se trezesc, sa stii…nu ai cum sa reactionezi finut/altfel, toata treaba e flagranta. cel putin pentru mine, de la nivelul liceului meu facut la seral.” / …şi exemplele pot continua la nesfârşit.
Cu scuzele de rigoare pentru deosebitul agramatism şi rafinata dovadă a “artei” lor, situată la nivelurile cele mai de jos ale unei posibile “culture urbane” . M-am abţinut cât am putut să nu redau comentarii din acelea în care limba de haimana era mult mai evidentă prin ofense şi jigniri de cea mai joasă speţă, atacuri la persoană şi nu la text, insulte crase, aruncate fără un minim de decenţă. Critica literară – după cum îi spune şi numele, este prin excelenţă, cărămida de temelie a construirii limbii şi literature române sănătoase, a recunoaşterii valorilor autentice şi nicidecum a coborârii până la un nivel minimalist şi decadent, menit să distrugă şi nu să zidească. Orice critică este binevenită, cu condiţia să fie bine argumentată, să transpară prin ea dorinţa “criticului” de a scoate în evidenţă valoarea unei scrieri, fără a ignora micile imperfecţiuni ale acesteia dar, care pot fi puse în valoare şi ilustrate într-o cu totul altă lumină. Unde mai pui, că scrieri de valoare sunt trecute prin faze umilitoare gen “atelier”, pentru ca alte scrieri, care nu nimic în comun cu genul şi specia declarată a acesteia, sunt publicate, în serie industrială, “fabricate” să oripileze cititorul avizat, dotat cu simt estetic şi expertiză. Am găsit pe diverse astfel de site-uri, scriitori consacraţi, poeţi valoroşi, care nu au reuşit să publice, tocmai pentru că nu au trecut de aşa-zisele “mofturi literare”, ale unor aşa-zişi “editori”. Bineînţeles că nu putem fi absurzi şi trebuie să recunoaştem că nu vom găsi o scriere care să fie pe placul tuturor, care să satisfacă în totalitate. Chiar şi aşa, nu se justifică rolul şi locul, pe care aceste puşlamale şi l-au făcut, printr-o simplă înregistrare într-un cont, care mai apoi să le dea dreptul de a arunca cu noroi în oamenii de bunăcredinţă.
Pentru a stopa, dar şi a răspunde unor astfel de provocări, de cea mai joasă speţă, mă văd obligat să prezint câteva dintre gândurile remarcabilului om de cultură numit Cezarina Adamescu. Vă rog să îmi iertaţi îndrăzneala de vă fi pomenit numele într-un material, în care nu este elogiată cultura, aşa după cum aţi merita. Am regăsit spusele marelui om de cultură pe un site (al revistei “Glas comun”), sub grupajul “Gânduri, înflorite în cuvinte”, din care mă văd obligat să dau doar câteva exemple, în profundă antiteză cu cele ale bloggerilor – “critici”. Iată cuvinte care zidesc şi din care transpiră fiorul acela creator, profund vocaţional şi profund uman:
• “Se pare că foarte mulţi oameni nu se pot distra pe deplin dacă nu fac zgomot. Şi cu cât e mai infernal zgomotul, cu atât par mai fericiţi, mai isterizaţi, mai străini de spirit. Zgomotul e apanajul sufletelor primare, groteşti, sălbatice. E de presupus că infernul înseamnă zgomot, de vreme ce i se spune „zgomot infernal”, „gălăgie infernală”. Unde e zgomot, nu poate veni Dumnezeu, căci Dumnezeu coboară numai când e linişte-n noi, când e pace totală în propriul sine şi împrejur. Dumnezeu nu are nevoie decât de adâncul tăcerii ca să se facă auzit.
• “Degeaba te căzneşti să ridici o catedrală de cuvinte, alţii vor trece cu nepăsare printre nestematele ei, vor sparge vitraliile, vor pângări altarul, vor dănţui în sacristie şi în sfânta sfintelor, apoi, după ce o vor nărui, vor călca printre vestigiile ei, ignorând pietrele preţioase, bobiţele de rouă ale transpiraţiei, mărgăritarele lacrimii amestecate cu sângele jertfei.”
• “Nici nu ştii ce este mai rău: să ai de-a face cu un om total insensibil sau cu unul hipersensibil. Ambii sunt la fel de dificili. Pe unul, nu-l atinge nimic, pe celălalt, totul. Unul e stană de piatră, celălalt – trestie frântă la cea mai mică adiere. Un dovleac necopt şi o mimoza pudica.”
• “Fereşte-te de exagerări şi fanatisme. Fie pozitive, fie negative, ele îl vor obliga pe protagonist să ţină ştacheta la limita superioară sau la cea inferioară. E ca şi când te-ai afla pe buza prăpastiei, într-un precar echilibru şi cineva ar trece în fugă pe lângă tine. Uneori e de ajuns cea mai imperceptibilă mişcare de aer – să te facă să-ţi pierzi echilibrul şi să te izbească de stânci, în abisuri.”

Nu am vrut decât să trag un infim semnal de alarmă asupra amplorii pe care o ia un astfel de fenomen în România. Am vrut să vă readuc în atenţie starea de fapt a realităţii noastre imediate, aşa după cum bine spunea cineva: “Românul are prin natura lui o perfidă vocaţie a distrugerii”. Materialul de faţă se doreşte un avertisment, pentru toţi oamenii de bună-credinţă, de a-şi depăşi starea de bunăvoinţă, care de multe ori înseamnă naivitate. Curajul înseamnă puterea de a răspunde cu demnitate la orice provocări, de a vedea în fiecare lucru înaintea imperfecţiunilor inerente, focul sacru al creaţiei, efortul şi strădania creatorului. Cu profund regret pentru un fenomen puternic, care ia amploare şi care ar trebui stopat şi nu alimentat ca să prolifereze. Spunem STOP violenţei verbale ale acestor site-uri, cărora le este foarte comod să nu-şi asume răspunderea pentru comentariile făcute, nici măcar printr-o infirmă încercare de moderare a lor. “ Nu - nşelaţi poporul, cu pseudo…literatorul !”

Geocosynus (Stroia A. Gheorghe)
Adjud, august, 2010

Ciclicitate

Din firul de grăunte, născut în chinuri multe
cu faţa spre lumină, un prunc astral născut
muşcă…
din firele vieţii, nenuntite
şi îşi adapă setea cu miezul Lunii fiert.
Suge la piept de aureolă
şi se hrăneşte cu aripile visului creol,
trimis din zările albastre spre irisul lui gol
şi transformat în epopee…în epopeea unei vieţi.
Apoi culege rând de rând:
o floare, un surâs şi un suspin
îl împleteşte cu iubiri şi amăgiri,
îl coase în trei iţe de-un suflet rătăcit,
ce-şi caută culoarea în teiul înflorit.
Adună norii-n palme şi freamătă a vânt,
furtună e pe mare…pe marea cea din gând,
amesteacă păcatul în valuri înspumate,
cu inocenţa florii, bolnavă de culoare,
se scaldă-apoi în gânduri, se-neacă iar în mare.
Urăşte şi iubeşte, admiră şi reneagă,
zideşte şi dărâmă…la porţile de suflet
o lume…într-o clipă. Şi apoi…
Din firul de grăunte, născut în chinuri multe
cu faţa spre lumină, un prunc astral născut
muşcă…
din firele vieţii, nenuntite
şi îşi adapă setea cu miezul Lunii fiert.

Iubesc...viaţa

Iubesc viaţa, prin milioanele de pori,

amestec într-o urnă de lut şi praf stelar,

iar suflet căpătând de la stăpânul

ce lin domneşte ieri…azi…mâine,

doar peste întruparea din Cuvânt.

Iubesc un fir de iarbă

şi-al său crud-verde,

căci eu nu pot…să-i spun

cum trebuie să crească; ştie.

Iubesc şi adierea fină a aripilor lui Eol,

ce îmi aduce dinspre zări culoarea

cerului…albastru, străbătut de nori.

Iubesc şi floarea pomului înalt,

ce se preschimbă-n rodul lui bogat,

visând la verdele din frunză,

sculptată de-o măiastră mână.

Iubesc surâsul lin al mamei,

pântec ce zămisleşte focul vieţii

ce-o pârjoleşte cu năpaste, griji

şi-o înfierează cu cuvinte aspru aruncate,

iubesc şi lira dintr-un suflet

ce pribegeşte în călătorii astrale.

Iubesc şi ochii tăi celeşti,

ce din privirea lor îmi împrumută,

iubesc chipul iubitei voluptuos

cu gene lungi ce mătură azi cerul,

iubesc privirea ei retortă

căzută dintr-un vis…în adorare mută.

Iubesc vlăstarul ce din mine creşte

şi-mi dă, în fiecare dimineaţă lină,

câte-un sărut pe suflet…şi m-alintă.

Iubesc privirea frunzei că mă crede

când spun că verdele-i e unic,

culoarea magică a vieţii ,

adusă dintr-o altă lume…din absint.

Iubesc firavul fir de apă de izvor

ce creşte şi-adapă râul, cel ce se revarsă

şi-apoi în fluviu se preface şi în mare,

purtând pe aripile sale adesea dor şi suferinţă.

Iubesc pe omul cel curat…ce-n gând şi faptă

e eroul…unei generaţii, apoi e preschimbat în mit

şi capătă putere de titan…şi de legendă.

Iubesc cuvântul…ce se scurge fin,

brodat, cu broderii de mare artă,

de-un satir…

ce-n cântul lui încurcă şi descurcă iţe…

şi chiar de-aruncă stigme…e aplaudat.

Iubesc culoare firii omeneşti

adesea pur, nedefinitul…amalgam,

un roşu - violet, amestec de vioară

şi bocet jalnic…scârţâit de scripcă,

Iubesc tot ce înseamnă viaţă

şi bun şi rău…căci totul e visare

desprinsă dintre-ale florilor petale.

Dar ce e viaţa? Un şirag de fapte şi poveşti?

O-nlănţuire de iubiri şi amăgiri?

E lanţul nesfârşit de stări, emoţii amalgam,

sau e covorul crud al ierbii pe care calc

adesea-nfumurat şi plin de mine?

Dar chiar şi-aşa, eu o iubesc.

Mă-ntreb: ea…viaţa…mă iubeşte?

Pe mine…al ei copil…pribeag,

etern nedumerit, mereu întrebător?

Pe mine, grăuntele de praf…adesea

aruncat şi dipersat de-un gând?

Pe mine, veşnic călător între aripi de frământări

ce nu-şi găseşte locul, nici nu-l cată,

dar îl visează noaptea-n somn,

şi-n adiere şi în faptă?

Mă-ntreb: ea…viaţa…mă iubeşte?

sau mai doreşte…a mai fi,

printre secunde răzvrătite,

mirate clipe într-un mirat amurg?

Nu vreau să îmi răspund…nu vreau !

Vreau…viaţă, doar să te iubesc!

şi am motive ca s-o fac…o mie.

Stai! Poate-un milion...

Nu, mult mai multe, ştiu şi cred:

mi-e dragă viaţa…o ador !

E bunul meu…cel mai de preţ,

atât mai am….mai mult nu vreau să am,

puţinul ei ce mă iubeşte

spune atât de multe…

Eu…viaţă…jur că te iubesc!

Din volumul de versuri: "Pseudoretorică", 2010

Cine moare? de Pablo Neruda

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul
obişnuinţei, urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.

Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" in locul unui
vârtej de emoţii, acele emoţii care învaţă ochii
să strălucească, oftatul să surâdă şi care eliberează
sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţa să nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea;
cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă si
detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frica să nu se facă de râs şi
cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că
"a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o trăim...

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale
Dacă va fi să furi, fură o sărutare
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi asta în fiecare zi...

Cauza problemelor noastre

Cea mai mare parte a problemelor noastre apar doar pentru că nu le-am privit niciodată cu adevărat, nu ne-am îndreptat niciodată atenţia asupra lor pentru a vedea ce sunt ele în realitate. Încercaţi să creaţi numai lucruri frumoase, nu aduceţi la viaţă nimic urât. Nu aveţi prea mult timp şi nu aveţi nici multă energie de pierdut. Având o viaţă atât de scurtă, având o sursă de energie atât de mică, este pur şi simplu stupid să o pierdeţi în tristeţe, în furie, în ură, în gelozie. Folosiţi-vă energia în iubire, folosiţi-o în acţiuni creatoare, în prietenie, în meditaţie; îndreptaţi-vă spre ceva care să vă înalţe. Şi cu cât vă înălţaţi mai mult, cu atât întâlniţi mai multe izvoare de energie care stau la dispoziţia voastră. Depinde numai de voi.