Iubesc viaţa, prin milioanele de pori,
amestec într-o urnă de lut şi praf stelar,
iar suflet căpătând de la stăpânul
ce lin domneşte ieri…azi…mâine,
doar peste întruparea din Cuvânt.
Iubesc un fir de iarbă
şi-al său crud-verde,
căci eu nu pot…să-i spun
cum trebuie să crească; ştie.
Iubesc şi adierea fină a aripilor lui Eol,
ce îmi aduce dinspre zări culoarea
cerului…albastru, străbătut de nori.
Iubesc şi floarea pomului înalt,
ce se preschimbă-n rodul lui bogat,
visând la verdele din frunză,
sculptată de-o măiastră mână.
Iubesc surâsul lin al mamei,
pântec ce zămisleşte focul vieţii
ce-o pârjoleşte cu năpaste, griji
şi-o înfierează cu cuvinte aspru aruncate,
iubesc şi lira dintr-un suflet
ce pribegeşte în călătorii astrale.
Iubesc şi ochii tăi celeşti,
ce din privirea lor îmi împrumută,
iubesc chipul iubitei voluptuos
cu gene lungi ce mătură azi cerul,
iubesc privirea ei retortă
căzută dintr-un vis…în adorare mută.
Iubesc vlăstarul ce din mine creşte
şi-mi dă, în fiecare dimineaţă lină,
câte-un sărut pe suflet…şi m-alintă.
Iubesc privirea frunzei că mă crede
când spun că verdele-i e unic,
culoarea magică a vieţii ,
adusă dintr-o altă lume…din absint.
Iubesc firavul fir de apă de izvor
ce creşte şi-adapă râul, cel ce se revarsă
şi-apoi în fluviu se preface şi în mare,
purtând pe aripile sale adesea dor şi suferinţă.
Iubesc pe omul cel curat…ce-n gând şi faptă
e eroul…unei generaţii, apoi e preschimbat în mit
şi capătă putere de titan…şi de legendă.
Iubesc cuvântul…ce se scurge fin,
brodat, cu broderii de mare artă,
de-un satir…
ce-n cântul lui încurcă şi descurcă iţe…
şi chiar de-aruncă stigme…e aplaudat.
Iubesc culoare firii omeneşti
adesea pur, nedefinitul…amalgam,
un roşu - violet, amestec de vioară
şi bocet jalnic…scârţâit de scripcă,
Iubesc tot ce înseamnă viaţă
şi bun şi rău…căci totul e visare
desprinsă dintre-ale florilor petale.
Dar ce e viaţa? Un şirag de fapte şi poveşti?
O-nlănţuire de iubiri şi amăgiri?
E lanţul nesfârşit de stări, emoţii amalgam,
sau e covorul crud al ierbii pe care calc
adesea-nfumurat şi plin de mine?
Mă-ntreb: ea…viaţa…mă iubeşte?
Pe mine…al ei copil…pribeag,
etern nedumerit, mereu întrebător?
Pe mine, grăuntele de praf…adesea
aruncat şi dipersat de-un gând?
Pe mine, veşnic călător între aripi de frământări
ce nu-şi găseşte locul, nici nu-l cată,
dar îl visează noaptea-n somn,
şi-n adiere şi în faptă?
Mă-ntreb: ea…viaţa…mă iubeşte?
sau mai doreşte…a mai fi,
printre secunde răzvrătite,
mirate clipe într-un mirat amurg?
Nu vreau să îmi răspund…nu vreau !
Vreau…viaţă, doar să te iubesc!
şi am motive ca s-o fac…o mie.
Stai! Poate-un milion...
Nu, mult mai multe, ştiu şi cred:
mi-e dragă viaţa…o ador !
E bunul meu…cel mai de preţ,
atât mai am….mai mult nu vreau să am,
puţinul ei ce mă iubeşte
spune atât de multe…
Eu…viaţă…jur că te iubesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu