Când cunoşti a lumii vină,
Cu peniţa-nsângerată,
Simţi că-n suflet ai lumină:
Mii de voci le simţi pe dată.
Te apasă mult prea tare:
Vina lumii celei vechi,
Mii de stele călătoare-ţi
Cântă imnuri la urechi.
Mii de clipe se comprimă:
Într-o mare de tumult,
Vântul bate, însufleţeşte
Timpul, ce acum ascult.
Toată bolta selenară:
Se aprinde pe-o aripă,
Starea, ce se vrea plenară
E un înger fără clipă.
Iar lumina ta de suflet:
Scânteie ca o făclie,
Gândurile, ce în umblet,
Scriu cu fir pe mândră ie.
Munţii cei înalţi şi rari,
Se-ascund în conştiinţă,
Vin pe lacrimile mari,
Să ne umble prin fiinţă.
Marea, cea cu valuri multe
Şi cu spuma-i sidefată,
Vântul poate să asculte
Şi să stea pe sân de fată.
Dar când stările te-aduc:
Simţi protestul către tot,
Te trezeşti din somn năuc
Şi să strigi lumii: nu pot!
Astăzi vin în astă cale:
Iar pe foaia colorată,
Scriu a vină şi a jale,
Cu peniţa-nsângerată.
De nu pot să cred că-i bine
Să inspir aroma vieţii,
Vreau să moară azi în mine
Turlele ce-s glas cetăţii.
De nu pot să cânt culorii
Versului ce-o-nsufleţeşte,
Glasului ce-i sting fiorii:
Doamne, azi mă amuţeşte!
De nu pot s-aduc lumină
Sufletelor pribegite,
Astăzi, fir firav de tină
Să rămână-ncremenite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu