11 iulie 2010

Tu, omule, cine eşti tu?

Se plânge timpul de durere, că-n zămisliri,
mărunte arătări de vise, pictate pe pânza unui univers
nebun, naşte-un copil, un om mărunt
ce-n faţa vieţii nu răspunde decât prin fapte
şi prin vorbe
Cine e omul? Cine e?

Un chip, o pasăre, un vis,
căci visul său, purtat adesea, e zarea ce nicicând
n-o prinde,
e-o amforă vicleană, purtând în ea furtună,
sau e-o cascadă…atârnată de urna timpului murdar?
Cine e omul? Cine e?

Un gând, o faptă, un destin,
din visul său cel împletit în flăcări vii
şi ameţitoare…din care ies din când în când…scântei,
sau focul stins…ce-i mut…pe veci?
Cine e omul? Cine e?

Un glas măiastru, un reproş, o scuză
ce nicicând nu dezvinovăţeşte,
e oare un păcat, un înger sau este…
Iadul ce prin degetele fine bate la porţi
de Rai închise?
Cine e omul? Cine e?

O filă într-o carte, o amintire, un buzunar
ce plin de bani, arată lumii…doar mândrie?
Cine e omul? Cine e?

Braţe întinse către prunci, pomi plini de rod
sau stirpe seci, deşert arid
ce fără apă se usucă…în moartea lor păşind?
E oare un altar ce închinat e către zei
se-aprinde de credinţă mută sau sângeros,
răzbunător, un val de stigme şi de tină?
E-o floare, un surâs, o stea
pe cerul vieţii curcubeu, pictat de îngeri
cu pensule muiate-n ochi, de Dumnezeu,
sau e-o capcană pentru timp…nemuritor
şi rece, ce către stele se îndreaptă-n zbor
să smulgă cerului lumina?
Cine e omul? Cine e?

Culcuş de vise, prinse-n palmă, firave licăriri
o aripă de fluture albastru
ce orizontul îl scrutează….împins de vânt
şi scufundat de ploaia…neştiinţei lui?
Cine e omul? Cine e?

E o statuie într-un muzeu, ca exponat de lux
sau în vitrine manechin, cu-o mână ruptă
şi părul încâlcit de-un vânzător…de vise?
E-o stradă, o potecă, o cărare…în
inima pădurii celei mari, sau munte
cu creştetele ninse de dorurile lui aprinse?

Cine e omul? Cine e?
Tu…omule…mă iartă…chiar nu ştiu,
căci nu mai ştiu sau n-am ştiut vreodată
nici cine sunt…sau cine-am fost cândva.
De unde mintea mea pribeagă să te-nţeleagă şi pe tine?
Tu, omule, cine eşti tu?

Gheorghe A. Stroia, din vol: "Cuvinte încătuşate", 2010

2 comentarii:

  1. Senzaţională metaforă. Adevărul este că niciodată nu vei putea defini complet omul. Dar în acest poem sunt cuprinse înţelesurile fadidice şi esenţiale ale omului. Ultima parte a poeziei este scuza omului modest, care nici măcar pe sine nu se înţelege. Oare? Cred că asta este iluzia pe care poetul doreşte s-o creeze. De fapt, însuşi poemul explică şi arată înţelesurile firii şi naturii omului. Felicitări!!! Frumos!
    Cu drag Maricel Pană - Buzău

    RăspundețiȘtergere
  2. Dulgheru Florica13 iulie 2010 la 09:27

    SUNT MINUNATE VERSURILE,VA FELICIT SI VA INVIDIEZ PENTRU ACEST HAR CARE CU CARE V-A INZESTRAT DUMNEZEU.INCA ODATA FELICITARI.
    CU CONSIDERATIE !
    FLORICA DULGHERU

    RăspundețiȘtergere